Din Basarabia vă scriem…
Din Basarabia vă scriu,
Dragi frați de dincolo de Prut,
Vă scriu cum pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi și vă sărut…
(Grigore Vieru, „Scrisoare din Basarabia”, fragment)
Dragi prieteni, bine v-am găsit în această zi specială, în contextul evenimentului principal al românilor de pretutindeni – Marea Unire din 1 decembrie, 1918!
Tuturor celor care percep semnificația demnității naționale și sunt cunoscători ai frumuseții limbii române, a istoriei, tradițiilor și datinilor seculare, le zicem bine v-am găsit pe marginea unei noi omagieri a Marei Uniri, noi, românii de pe ambele maluri ale Prutului!
Marele eveniment al neamului, produs în 1918, contribuie continuu la trezirea conștiintei noastre naționale și optează pentru statornicirea noastră ca și identitate – imensa bucurie de a fi români. A unit, pe cele vremuri, frații de pretutindeni: Ardealul, Moldova, Bucovina alături de Țara Mumă România. Da, Marea Unire ni s-a dat greu: la 27 martie, 1918 s-a produs Unirea Basarabiei cu Țara Mamă, la 28 noiembrie, 1918 s-a unit Bucovina de Nord cu România, iar la 1 decembrie, 1918, la Alba Iulia s-a înfăptuit reîntregirea României Mari. Da, și până astăzi mai rămânem a fi dezmembrați teritorial în trei părți, dar oriunde ne-am afla și oricând ne-ar întreba cineva despre Patrie și limbă, țară și neam, răspunsul nostru este unul ferm – SUNTEM ROMÂNI și PUNCTUM, precum afirma marele poet al neamului Mihai Eminescu.
Basarabie, Pământ Românesc, ești viața, dorul, inima și cuvântul Meu!!!
Bucovina, plai cu flori, cu falnici feciori și mândre copile, rămâi a fi cuibușor de cuc al sufletului meu, leagănuț al spiritualității române!!!
De Țara Mamă ne leagă aceiași limbă, aceleași trei culori, aceeași credință, aceleași datini, port și doine, același folclor, lăsat nouă drept moștenire de la moși-strămoși, care prin specificul său ne este comun tuturor nouă, românilor de pretutindeni și care pururea ne-a marcat și ne va marca ca neam și patrie, statut și identitate – românească!
Toate greutățile pe care le-a avut de înfruntat poporul, au lăsat o amprentă, o amprentă grea și adâncă, ce nu are măsuri. În urma tentativelor continui de acaparare a pamântului românesc neamul nostru a fost rupt, furat și împârțit. Întrebarea DE CE? a fost prezentă mai mereu în gândul românilor. Există, însă un drept imprescriptibil al fiecărui om, acela de a-și alege drumul în viață, în corespundere cu structura interioară personală. Răspunderea pentru această alegere este cu mult mai grea, atunci când soarta țării și poporului din care facem parte, traversează vremuri vitrege.
Și totuși… O Patrie, Un Neam și o Credință – Românească!
Există istoria care ne definește ca țară, patrie și neam, căci țara, care nu-și respectă trecutul nu are viitor și deci, riscă să dispară ca națiune… Să menținem vie Flacăra Roamânismului și să promovăm în continuare cultura și valorile noastre incontestabile!
Suntem mândri ca avem o istorie scrisă cu litere de aur în marea carte a întregii Românii!
Suntem mândri ca avem de la cine învăța cum să fim demni, statornici și verticali !
Suntem mândri de faptul că suntem ROMÂNI!
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
LA MULȚI ANI ROMÂNILOR de PRETUTINDENI!
IPLT „Principesa Natalia Dadiani”
Natalia Dadiani – profesor notoriu în învăţământul basarabean
Natalia Dadiani s-a născut la 30 iunie, 1865, în familia unui boier de prin părţile Tighinei. A învăţat la Gimnaziul particular de fete. În timpul anilor de studii s-a dovedit a fi o elevă eminentă, absolvind cu menţiune. Imediat după finalizarea gimnaziului a fost invitată să profeseze la Şcoala Particulară de Fete „Narodastavskaia” din Chişinău în calitate de învăţător de geografie. Muncitoare şi perseverentă, cu capacităţi intelectuale mari şi har pedagogic vădit, în scurt timp s-a manifestat cu iscusinţă în calitate de pedagog şi în curând i se propusese funcţia de director al instituţiei. Şcoala pe care o conducea a devenit una de succes, prestigiul instituţiei sporea atât de repede, încât ministerul de resort a semnat un ordin special, prin care Gimnaziul de Fete, a trecut la statutul de Liceul de Fete nr. 2 din Chişinău. Mai apoi, această instituţie de învăţământ urma să-i poarte numele promotoarei – Liceul de fete „Principesa Natalia Dadiani”. În anul 1900, Natalia Dadiani a alocat propriile finanţe pentru construirea unui nou edificiu instituţional, astfel încât liceul de fete a fost transferată într-o nouă clădire, luminoasă și spațioasă, proiectată de arhitectul Alexandru Bernardazzi. Ulterior sediul Liceului de Fete a devinit un edificiu monumental cultural şi arhitectonic al Chişinăului, actualmente – Muzeul Naţional de Arte (str. 31 august 1989). Istoricii spun că Natalia Dadiani a schimbat soarta multor femei de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Educaţia şcolară le-a permis să-şi găsească un loc de muncă, astfel încât să nu mai depindă financiar de cineva. Într-o lume unde se manifestau în mare parte doar bărbaţii, acum un secol în urmă, promotoarea educaţiei basarabene a avut curajul să promoveze dreptul femeilor la educaţie. De altfel, a şi fondat Liceul de Fete în Chişinău (şcoala de opt ani), la absolvirea căruia multe dintre discipolele acestei şcoli au avut menirea de a fi profesoare, deoarece absolventele din acele timpuri erau certificate cu dreptul de a preda imediat după finalizarea liceului. La data de 20 octombrie, 1903, Principesa Natalia Dadiani, una dintre cele mai remarcabile reprezentante ale lumii pedagogice basarabene, s-a stins din viaţă. A fost înmormântată în cimitirul Central de pe strada Armenească, din capitală. Semnificativă şi plină de adevăr este inscripţiunea de pe piatra funerară, care spune: „Neobositei truditoare pe tărâmul învăţământului feminin, neuitatei principese Natalia Dadiani, de la colaboratori şi prieteni”. Deşi Principesa a trecut în nefiinţă, numele ei va trece în eternitate, printre personalităţilor notorii de la sf. sec. XIX, înc. sec. XX. Impresionanta directoare a liceului pe care l-a condus şi pentru care a investit nu doar propriile fonduri financiare, ci şi suflet, intelect, muncă asidue, Natalia Dadiani a statornicit titlul de promotoare a educaţiei în rândul femeilor, dându-le liceenelor din acea perioadă posibilitatea de a
se informa şi afirma. Bucurîndu-se, pe timpuri, atât de dragostea elevelor pe care le educa, cât şi de respectul profund al părinţilor acestora, apreciată la justa valoare de societate, numele Principesei Natalia Dadiani va rămâne pentru vecie în filele istoriei pedagogiei basarabene. Şcoala fondată de către Natalia Dadiani a mai funcţionat până în 1945. Apoi avea să fie închisă, reieșind din condițiile ostile din perioada posterioară celui de al II-lea Război Mondial, când învățământul românesc din Basarabia a fost prigonit și persecutat, urmând a fi instaurat un alt system de învățământ, special, cel sovietic, care s-a instaurat pentru 46 ani în Moldova de astăzi. Abia peste 51 de ani, într-un alt local și o altă instituție de învățământ, și anume în baza școlii medii nr. 22 de la sectorul Buiucani, str. Calea Ieşilor 21, în temeiul solicitării elevilor şi a cererilor părinţilor, Gimnaziului nr. 1 (anterior școala nr. 22) din 1996, prin Hotărîrea de Guvern, nr. 473 din 28.08.1996, instituţia este întitulată Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadiani“, actualmente IPLT „Principesa Natalia Dadiani”. Suntem mândri de a ne numi dadianieni, purtăm cu multă bucurie faima numelui ilusturul pedagog Natalia Dadiani – personalitate notorie a Basarabiei, care a optat pentru educație, informare, dreptul la afirmare și echitate socială prin activitatea sa.
L. Panfilov, director adjunct
IPLT „Principesa Natalia Dadiani”
Ziua Unirii Basarabiei cu România – 27 martie, 2018
Conferința republicană la Istorie ediția a VI-a, desfășurată la IPLT „N. Dadiani”
Pe data de 19 martie s-a desfășurat ediția a VI-a a Conferinței republicane „Personalități notorii ale Basarabiei, care au contribuit la trezirea conștiinței naționale în sec.XX-XXI” cu participare internațională a elevilor, organizată de profesorul de istorie, directorul adjunct din IPLT „Principesa Natalia Dadiani”, Vasile Gîtlan, în colaborare cu profesorii de istorie a instituției noastre Valentina Boboc, Natalia Cernavca, Liliana Nastas, Mariana Leancă și Tatiana Jantuan.
Conferința a fost organizată în parteneriat cu:
· Direcția Generală Educație, Tineret și Sport, mun. Chișinău;
· Secția de Istorie a Românilor, Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Republicii Moldova;
· Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova;
· Biblioteca municipală ,,Onisifor Ghibu”.
Obiectivele Conferinței au fost:
1. Argumentarea continuității neamului românesc, a tradițiilor și obiceiurilor naționale prin studierea surselor istorice și literare;
2. Școala – factor important în formarea identității și conștiinței naționale;
3. Încadrarea tinerii generații în păstrarea și promovarea istoriei neamului românesc;
4. Dezvoltarea în continuare a competențelor de ivestigație, învață să înveți, lecturare și comunicare orală și scrisă.
Conferința, pe lângă obiectivele propuse, are drept scop reunirea cadrelor didactice și a elevilor într-un cadru prielnic dialogului disciplinar, care are intenţia de a investiga dimensiunile plurale ale competenței ,,învață să înveți” și cercetării științifice ale elevilor, concretizate în comunicări cu caracter ştiinţific şi extinderea cooperării între şcoli, diseminarea modelelor de bune practici și dezvoltarea parteneriatului educaţional.
Ca și în edițiile precedente, în cadrul ediției a VI-a am fost onorați de prezența unor oaspeți speciali:
1) Ion Eremia – doctor habilitat, profesor universitar la Facultatea de istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova
2) Ion Negrei – doctor în istorie, colaborator științivic la Institutul de Istorie al MECC
3) Silvi Corlăteanu – doctor în istorie, secretar științific la Institutul de Istorie al MECC
4) Vitalie Răileanu – doctor în filologie, istoric și critic literar, directorul bibliotecii ,,Onisifor Ghibu” din Chișinău, prima bibliotecă de carte românească, filiala bibliotecii ,,B.P.Hajdeu” din Chișinău
5) Viorica Negrei – șef-adjunct al DGETS, municipiul Chișinău
6) Lilia Ursu – specialist principal, metodist, secția formarea continuă și atestare a DGETS municipiul Chișinău
7) Gheorghe Mîndrescu – doctor în istorie, Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității ,,Babeș-Bolyai”, Cluj, România
8) Alina Gîmbuța – doctor în managementul educațional, Casa Corpului Didactic, județul Bistrița-Năsăud, România
9) Vasile Duda – doctor în istorie, inspector școlar la Inspectoratul Școlar, profesor de istorie, grad didactic unu, Județul Bistrița-Năsăud, România
10) Violeta Rogozan – ispector școlar la Inspectoratul Școlar, profesor de istorie, grad didactic unu, Județul Bistrița-Năsăud, România
11) Laura Todoran – directorul Liceului de Arte ,,Corneliul Baba” profesor de limba și literatura română, grad didactic, unu, municipiul Bistrița, România
12) Mihaela Tanovici – profesor de istorie, grad didactic unu, Colegiul Național ,,Roman-Vodă” municipiul Roman, România.
Au participat 48 de elevi din mai multe instituții de învățământ din România (Liceul de Arte ,,Corneliu Baba”, Bistrița; Colegiul Național ,,Roman-Vodă”, Roman) și din Republica Moldova (IPLT „Principesa Natalia Dadiani”, Liceul de Creativitate și Inventică,,Prometeu-Prim”, IP Centrul de Excelență în Construcții, IPLT ,,Ginta Latină”, LT ,,Ion Creangă”, Liceul Teoretic „George Călinescu”, IP Centrul de Excelență în Economie și Finanțe, IPLT „Liviu Rebreanu”, IPLT ,,Minerva”, municipiul Chișinău, IP LT ,,Onisifor Ghibu”, IPLT ,,Ion Luca Caragiale”, Orhei; IPLT ,,Lucian Blaga”, Telenești).
În conformitate cu situația pandemică, evenimentul s-a desfășurat online, însă această situație nu a fost un ipediment pentru organizarea unei conferințe ample, la care s-au discutat subiecte foarte interesante, iar elevii s-au dovedit a fi adevărați tineri cercetători în domeniu. Conferința a început cu un minispectacol poetic, interpretat de elevii claselor cu profil teatral a VI-a și a IX-a, în regia Doamnei Liliana Panfilov, director adjunct, în colaborare cu profesoara de Artă teatrală DoamnaTatiana Băcescu, care a impresionat spectatorul atât prin calitatea și atitudinea interpretativă a elevilor, cât și prin imaginile video ce însoțeau minispectacolul la interpretarea celor două imnuri de Stat: a României și a Republicii Moldova.
Conferința a lăsat a avut o conotație mare în educarea noastră, a elevilor, dar cel mai important este faptul că noi, tinerii, mergem pe calea cea dreaptă în materia de studiere a trecutului nostru, stabilirii și reconfirmării noastre ca neam și, deci, vom avea și o perspectivă de a ne croi calea spre viitor.
Autor: Sărăteanu Nicoleta, elevă, clasa a IX-a
Profesor coordonator: Liliana Panfilov
IPLT „Principesa Natalia Dadiani”
17 views0 comments
ALEXANDRU MOȘANU – PERSONALITATE NOTORIE A BASARABIEI
Bogăția spirituală a unui popor este obținută prin varietatea acțiunilor realizate de om întru binele societății, exprimate prin rezultatele câștigate în urma unei munci intelectuale asidue și culturale continue. Istoria ne confirmă că performanța culturală este punctul culminant al oscilației unei societăți în devenire.
Mă mândresc cu faptul că Basarabia se laudă cu minți luminate, care mereu tind spre un anumit ideal, iar rolul formator al acestor personalități reprezintă o constantă în întreaga societate românească. Aș putea spune că perioada secolelor XX-XXI se dezvăluie ca fiind o istorie a „Oamenilor Mari”, a unor plăsmuitori, modele și într-un sens larg a unor creatori, care s-au străduit să facă sau să dobândească tot ceea de ce ne bucurăm acum.
Reactualizarea valorilor autentice ale înaintașilor, a istoriei poporului și plaiului natal, permite generațiilor următoare să-și făurească un viitor mai sigur și cu mari perspective. Țara noastră, Republica Moldova se mândrește cu un număr impresionant de personalități notorii, ce au demonstrat întregii națiuni că avem o istorie, un trecut, iar libertatea și demnitatea se cucerește prin contribuția fiecăruia, prin sacrificiu și jertfă. Un spirit de mare luciditate, pătrundere și verticalitate, un tribun, un reflector al adevărului a fost profesorul, savantul și omul politic Alexandru Moșau.
Pin această conferință, vreau să aduc la cunoștință acțiunile lui Alexandru Moșanu ca om politic și istoric, întrucât întreaga sa activitate s-a bazat pe asigurarea unei prosperități continue a țării unde a copilărit. El a fost cel ce s-a luptat neîncetat pentru formarea identității de neam și trezirea conștiinței naționale, ceea ce l-a și făcut remarcat în perioada renașterii naționale.
Alexandru Moșanu a fost profesor universitar, doctor habilitat în științe istorice, președinte de onoare al Asociației Istoricilor din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române, președinte al Parlamentului Republicii Moldova (1990-1993). De menționat este participarea la conducerea mișcării de eliberare națională a românilor basarabeni, fiind respectiv un om de o valoare intelectuală incontestabilă.
Născut la 19 iulie 1932, în satul Braniște, jud. Bălți, după absolvirea școlii primare din satul natal și a școlii medii din satul vecin, și-a făcut studiile la Școala Pedagogică din Bălți (1948-1952) și la Secția Istorie a Facultății de Istorie, Filologie și Economie a Universității de Stat din Moldova (1952-1957). După terminarea studiilor universitare, aproape două decenii (1957-1976), a activat in cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, deținând funcțiile de cercetător științific inferior (1957-1966), secretar științific (1966- 1970), cercetător științific superior (1970-1976). Alte două decenii (decembrie 1976 – iunie 1997), a activat în cadrul Facultății de Istorie a Universității de Stat din Moldova (USM) în calitate de lector superior, conferențiar, profesor (1976-1980), șef de catedră (1980-1990), decan (1989-1990). A contribuit la pregătirea unei pleiade de tineri istorici, știind să-i îndrume și să-i sprijine pe cei cu o clară conștiință națională, cu o poziție activă în viață. A făcut o strălucită carieră științifică. În 1966 susține teza de doctor în științe istorice, iar în 1979 – pe cea de doctor habilitat în științe istorice. În 1982 i se acordă titlul didactic de profesor universitar. Este autor al două monografii și al peste 100 de lucrări științifice. In perioada regimului totalitar-comunist, a fost supus, în câteva rânduri, presiunilor politice. La 15 septembrie 1970 a fost „ascultat” la ședința Biroului CC al PCM, fiind „criticat” pentru comiterea unor „greșeli politice grave” în reflectarea realităților politice din România din anii 1944-1970. Ca urmare, a fost destituit din funcția de secretar științific al Institutului de Istorie, pe motiv de naționalism.
„Subversive” s-au dovedit a fi si prelegerile ținute în fața studenților în sălile de curs. Doar faptul că nimeni dintre discipolii supuși unor interogatorii umilitoare, nu s-a lăsat intimidat, a zădărnicit procesul „istoricilor naționaliști, pus la cale de către organele de securitate de la Chișinău, în anii 1982-1983. În 1989, împreună cu alți colegi de la Universitatea de Stat din Chișinău, fusese acuzat pentru activitatea sa de mobilizare tineretului studios și a profesorilor la lupta împotriva politicii antinaționale a conducerii de partid din RSSM. La sfârșitul anilor 1980 s-a încadrat activ în mișcarea de renaștere națională. A făcut parte din grupul de inițiativă al Mișcării Democratice, a participat la primele manifestări democratice ale studenților și profesorilor de la USM, la mitingurile și demonstrațiile in masă, la acțiunile de pichetare a Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova. A contribuit la constituirea Frontului Popular din Moldova, fiind ales în organele de conducere a acestei mișcări. De asemenea, a avut o mare contribuție la convocarea Mari Adunări Naționale din 31 august 1989, la care s-a pledat pentru limba română și alfabetul latin.
Alexandru Moşanu a fost unul din fondatorii Asociației Istoricilor din Moldova, fiind ales și primul ei președinte (1989-1990), iar din 2009 – a fost președinte de onoare al AIRM. În această calitate, a contribuit la promovarea adevărului istoric, a pledat pentru neamestecul factorilor politici în sfera de activitate profesională a istoricilor.
În calitate de deputat, președinte al comisiilor parlamentare și președinte al Parlamentului a contribuit la decretarea Tricolorului ca drapel de stat și a Stemei Republicii Moldova. În iunie 1990, Parlamentul Republicii Moldova a aprobat „Avizul Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor lor pentru Basarabia și nordul Bucovinei, elaborat de Comisia Sovietului Suprem al RSS Moldova.
Profesorul Alexandru Moşanu a avut un rol deosebit de important în pregătirea și desfășurarea, între 26 și 28 iunie 1991, la Chișinău, a Conferinței științifice internaționale Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia, prezentând raportul de bază la acel memorabil for științific. Cu competența profesională care-i era caracteristică, a expus succint soarta dramatică a românilor dintre Prut și Nistru pe parcursul a circa două secole: în 1812 Basarabia devine jertfă a expansionismului rusesc, istoria repetându-se în 1940, când, în urma înțelegerilor secrete dintre Hitler și Stalin, Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herța, precum și câteva insule de la Gurile Dunării au fost răpite de URSS, iar populația din aceste teritorii, majoritar românească, a trecut din nou prin încercări deosebit de tragice – teroare, înfometare, colectivizare în masă a țăranilor, deportare în Siberia etc.
Profesorul Alexandru Mosanu a pledat cu perseverență pentru lichidarea consecințelor nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov, a combătut concepțiile neîntemeiate ale istoriografiei sovietice referitoare la existența ,,poporului moldovenesc” deosebit de cel român și a limbi moldovenești diferită de cea romană. Prin cuvântul scris si rostit, a pledat pentru reabilitarea adevărului istoric despre unitatea românească, despre caracterul românesc al Basarabiei. Constantă și consecventă a fost poziția sa și în ceea ce privește predarea în învățământul de toate gradele din Republica Moldova a disciplinei Istoria Românilor.
Din interviul lui Alexandru Moșanu cu excepționalul istoric, profesor, editor și fondatorul/președintele ,,Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din Moldova”, Sergiu Mustață, cunoaștem în direct incontestabila valoare istorică asupra luptei pentru renașterea națională și promovarea adevărului istoric în spațiul pruto-nistrean.
INTERVIU CU ALEXANDRU MOŞANU
SERGIU MUSTEAȚĂ: Majoritatea cetățenilor Republicii Moldova vă cunosc în primul rând în calitate de politician, deși aveți o contribuție valoroasă și în domeniul istoric. Ce vă considerați mai mult: istoric sau politician și ce loc ocupă în viața și activitatea dvs. istoria și, respectiv, politica?
ALEXANDRU MOŞANU: Momentul când am fost ales deputat și președinte de parlament se înscrie într-o perioadă istorică deosebită. Populația manifesta mare interes față de politică, și chiar se încadrase în număr impresionant în rândurile Mișcării de Renaștere și de Eliberare Națională (MREN) în plină desfășurare. În afara instituțiilor unde lucram, o anumită „publicitate“ îmi făcea conducerea partidului comunist care, în timpul unor campanii de combatere a ,,naționalismului” (1970-1971; 1982-1983; 1988–1989), mă critica pentru naționalism, considerat în acea perioadă o gravă abatere de la normele comuniste de conduită. Mă întrebați ce mă consider ? În primul rând mă consider istoric. In momentul de vârf al carierei mele politice, această profesie m-a ajutat să fiu mai eficient, să mă orientez mai bine în conjunctura timpului respectiv, și să promovez o linie politică fermă, care, dacă nu ar fi fost respinsă de adversarii majoritari, ne-ar fi ajutat să evităm criza acută în care ne aflăm și în prezent. Forma profesională mi-am menținut-o prin cursurile speciale pe care le predam studenților de la Universitatea de Stat din Moldova (USM) și prin analizele procesului istoriografic și politic de după 1990, precum și prin dirijarea revistei „Destin Românesc”. (…)
– Cum e să fii politician și cum e să fii istoric în Republica Moldova?
– A fi politician înseamnă să-ți asumi o mare responsabilitate. De activitatea oamenilor politici depinde în mare măsură soarta popoarelor și a țărilor, pacea și securitatea acestora. În Republica Moldova, în virtutea unor împrejurări mai deosebite, noua clasă politică se află abia la începutul formării sale. La conducerea țării se află încă destui politicieni care au făcut parte din nomenclatura regimului totalitar comunist. Asemenea oameni, cu mentalități formate în perioada colonială sovietică, privesc lucrurile mai mult din perspectiva trecutului decât din cea a viitorului. (…) Libertatea creației istoricului este amenințată acum mai tare decât în perioada când la putere se aflau agrarienii și socialiștii. Ce întorsătură vor lua lucrurile depinde de capacitatea profesorilor, a tineretului studios, a părinților, a întregii societăți civile de a riposta, de a opri ofensiva celor de la putere.
– După părerea dumneavoastră, care ar trebui să fie corelația dintre politică și istorie?
– Întrebarea tine mai mult de domeniul filosofiei istoriei. Dezbaterile pe această temă durează de câteva sute de ani. În cele ce urmează nu mă voi referi la aspectele pur teoretice, ci mă voi limita la unele observații legate de realitățile noastre moldovenești.
Pot afirma că legătura dintre istorie și politică poate fi benefică pentru ambii „parteneri”, ca și pentru societate în ansamblu în condițiile în care prima se manifestă ca știință, iar a doua are buna intenție de a se sprijini pe știință. În Republica Moldova, noua istoriografie are un științific, dar guvernarea comunistă nu are nevoie de aceasta pentru că în activitatea sa politico-ideologică se bazează pe falsurile fabricate în perioada Imperiului sovietic. Din motivele arătate mai sus, știința istorică și politica comunistă se află în prezent într-o adversitate ireductibilă.
– Credeți că trebuie să existe o politică de stat cu standarde naționale privind cercetarea și predarea istoriei ?
– Această chestiune, în opinia mea, nu este deloc actuală. În momentul de față, în centrul atenției noastre trebuie să se afle organizarea acțiunilor de protest împotriva planurilor guvernanților comuniști de eliminare din învățământul preuniversitar și universitar a cursului de Istoria Românilor.
– Cum apreciați nivelul studiilor istorice in Republica Moldova?
-Din păcate, nu mă pot pronunța în această privință – și iată din ce motive: de câțiva ani nu mai lucrez la Facultatea de Istorie a USM. Formal, am fost invitat să-mi reiau activitatea de profesor universitar. Mi s-a pus însă o condiție inacceptabilă, discriminatoare. Mi s-a spus clar: „Vă primim, dar să nu vă ocupați de politică”. Propunerea deocheată venea de la o persoană – respecializată din mers la începutul anilor ’90 ai secolului trecut – care îi învață pe studenți ce este democrația și cât de adânci sunt rădăcinile istorice ale statului Republica Moldova.
– Care sunt, după părerea dvs., perspectivele tinerilor care studiază istoria?
– Tinerii care știu bine istoria și o iubesc, care sunt optimiști și perseverenți, care nu dau înapoi după primul și chiar după câteva insuccese vor reuși în viață. Sfatul meu este ca tinerii specialiști să nu-și părăsească domeniul pentru care au fost pregătiți în facultate. Doresc tuturor tinerilor succes și perspective îmbietoare, care pot fi pre- gătite si cu efortul lor constant.
A consemnat SERGIU MUSTEAȚĂ, Chișinău, 15 octombrie 2004
În urma interviului remarcăm că Alexandru Moșanu și-a făcut studiile și s-a format ca specialist în perioada regimului totalitar comunist, însă a avut o mentalitate absolut diferită față de politicienii contemporani activității sale. A fost susținătorul profesorilor și a tineretului studios, a îndemnat întreaga societate civilă să riposteze și să oprească ofensiva celor de la guvernare. Își dorea o Moldovă unită, deschisă, în care tinerii să-și cunoască adevărata istorie a neamului și să activeze cu ambiție și determinare în orice domeniu ales în facultate.
Totodată, el a fost cel ce a criticat vehement și dur, tezele Partidului Comunist din Republica Moldova, care erau îndreptate împotriva renașterii naționale. În acest context, o mare daună a fost dezbinarea istoricilor, unii căutând să promoveze doar ideile conducerii (guvernanților). Împotrivirea a fost simțită din partea istoricului, care a pledat neîncetat pentru păstrarea și promovarea purului adevăr istoric.
Într-un alt interviu către reporterii ziarului „Timpul”, din 29 iulie 2011, cu ocazia împlinirii celor 20 de ani de independență a Republicii Moldova, Alexandru Moşanu, care a condus legislativul în anii 1991-1993, a răspuns promt :
– Cum poate fi soluţionată criza politică actuală din RM?
– Nu cunosc dedesubturile vieţii politice de acum şi văd totul de la distanţă. Însă fiecare parte a AIE trebuie să dea dovadă de mai multă responsabilitate, să facă şi concesii. Pentru că noi, în afară de Alianţă, nu avem alte soluţii. Dacă nu ne ridicăm mai presus de interesul de partid sau cel personal, atunci s-a terminat cu toate perspectivele noastre europene şi ne întoarcem sub călcâiul de sub care încă nu am ieşit. Altfel nu se poate, căci certurile astea întăresc poziţiile comuniştilor. – Ce bine şi ce rău aţi făcut pentru RM?
– Rău n-am făcut, de ce să fac? Am făcut ceea ce mi-a plăcut şi corespunde intereselor mele. Am vrut să scăpăm de jugul colonial şi pentru asta am luptat. Aşa mi-am educat și copiii și mă mândresc cu ei.
În urma celor afirmate constatăm că profesorul Alexandru Moșanu mereu a fost deschis și a declarat ceea ce gândește în fața audiovizualului, colegilor și a discipolilor săi. Niciodată nu s-a dezis de crezul său politic și din acest motiv în 28 ianuarie 1993 și-a dat demisia din postul de Președinte a Parlamentului și nu s-a supus dictatului, rămânând ferm pe poziția sa politică. E un exemplu demn de urmat, căci puțini au fost care au avut curajul și vehemență să pledeze încontinuu pentru o țară democrată și suverană.
Alexandru Moșanu, de asemenea, se mândrește că a avut studenți buni, care au trecut prin mâinile sale, și colegi cu care a făcut politică. „Eu am prieteni puțini, dar cu ei am făcut doar lucruri pozitive. Am avut norocul să fac parte dintr-o echipă împreună cu Matei, cu Nedelciuc, cu Hadîrcă și am lăsat ceea ce cred că rămîne în istorie. Ar fi foarte bine că ceea ce rămîne în istorie să fie realizat acum, dar să nu rămînă doar în cărțile de istorie”, a menţionat el.
Întrebat dacă este mulțumit de ce a realizat și ce consideră că mai are de făcut, Alexandru Moşanu a răspuns: „Nu poți fi mulțumit de ceea ce a-i făcut, pentru că întotdeauna a fost loc pentru mai mult, s-a putut face cu mult mai mult. Unele lucruri nu le-am realizat din cauza defectelor mele personale. În politică trebuie să fii ceva mai dur, iar eu nu am fost destul de exigent față de cei cu care lucram în Parlament, în partid. Nu am putut contribui la crearea unui partid politic puternic, care să exprime viziunile care au stat la baza Declarației de Independență.
Întreaga sa existență a fost o luptă, una grea și complicată, lupta pentru renașterea națională. Din primii ani ai activității sale a luat o atitudine aprigă împotriva regimului totalitar comunist și niciodată nu a cedat în fața presiunilor politice. Fiind un adept îndârjit al Tricolorului și a Stemei Republicii Moldova, a vorbit neîncetat despre caracterul român al Basarabiei. Întreaga sa personalitate reprezintă spiritul și conștiința națională, însă în permanență s-a simțit un român moldovean, înstrăinat de Patria-Mamă. Patriotul convingerilor sale cu un destin pur românesc, a fost și va rămâne unul din cei mai desăvârșiți lideri ai mișcării de eliberare națională din Republica Moldova.
Referindu-se la viitor, ex-Preşedintele Parlamentului a declarat: „Îmi doresc să trăiesc atît cît voi fi de folos!”.
Zbucium. Luptă. Adevăr. Dragoste de neam și de limbă. Demnitate. Curaj . . . sunt doar câteva cuvinte care îți apar în minte odată cu rostirea numelui lui Alexandru Moșanu, un luptător pentru renașterea națională, un adversar de notorietate din timpul conducerii pro-ruse. El a fost unul din puținii Oameni, care a mers orgolios și neînduplecat până în ultima zi a vieții, fidel principiilor sale.
Înzestrat cu un spirit acut al echității și al demnității, omul politic, profesorul, publicistul, disidentul și patriotul Alexandru Moșanu, și-a consacrat întreaga sa existență cauzei naționale, devenind un simbol al acesteia.
Autor: Bordei Daniela, elevă în clasa a IX,
IPLT ,,Principesa Natalia Dadiani”
Coordonator: Gîtlan Vasile, profesor de istorie
Surse bibliografice:
1. Interviu cu Alexandru Moșanu, de Sergiu Mustață, Revista ,,DESTIN ROMÂNESC”, pag. 7-11, nr.3-4/2004.
2. Articolul ,,PROFESORUL ALEXANDRU MOȘANU LA 70 DE ANI”, revista de Istorie și Cultură ,,Cugetul”, pag. 66-68, nr.2/2002
3. Articolul ,,Omagiu: Alexandru Moșanu, la a 70-a aniversare”, „Fundația Culturală Română”.
4. https://www.zdg.md/stiri/politic/cine-a-fost-alexandru-mosanu/ [27.02.2021, 22:19]
5. https://point.md/ru/novosti/politika/alexandru-moshanu-imi-doresc-sa-traiesc-atit-cit-voi-fi-de-folos [27.03.2021, 22:26]
6. https://www.moldovenii.md/md/people/942/ [28.02.2021, 14:30]
7. Alexandru Moşanu: Cei care se arătau a fi cei mai mari patrioţi aveau alte misiuni… | Interviu (timpul.md) [28.02.2021, 16:41]
ALEXANDRA JURACOVSCHI – PATRIOTUL DIN UMBRĂ
„ Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil ce nu-și cunoaște părinții.”
Nicolae Iorga
Cuprins:
1. Introducere
2. Cuprins:
a. Copilărie;
b. Viața pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
c. Foamea;
d. Despărțirea de frate;
e. Iubirea de Patrie și de carte.
3. Încheiere
De-a lungul istoriei, teritoriile române au trecut prin furtuni și viscole nemiloase. Poporul s-a luptat pentru libertate, pentru țară și pentru visul lor – Marea Unire. Au fost prinși în plasa nedreptății și a coșmarurilor, a războiului și a suferinței.
În cronica românimii ies în evidență trei date cronologice. Cel dintâi eveniment este cel din anul 1914. În acel an s-a început Primul Război Mondial. În cadrul acestuia, ostașii români au dus trei bătălii importante: Bătălia de la Oituz, Mărăști și Mărășești, demonstrând din nou, întregii lumi, că sunt urmașii unui popor viteaz, puternic și patriot. În 1918, Primul Război Mondial i-a sfârșit. Bucuria curge printre oameni ca Nistrul și Tisa printre dealuri și câmpii. O dată cu sfârșirea „ororii”, se începe perioada interbelică ce durează până în 1940. Această perioadă s-a caracterizat pentru români, prin înfăptuirea Marii Uniri în 1918, recunoașterea ei pe plan internațional și existența acesteia până în ’40. În anul 1940, identificăm cea mai mare crimă, victima acesteia fiind România Mare. La data de 26 iunie, guvernul sovietic, de care cu greu scăpaseră basarabenii mai înainte, trimite o notă ultimativă României. Acesta cerea ca România să cedeze Basarabia și teritoriul Bucovinei – URSS-ului. Partea de nord a Bucovinei se cerea, sub pretextul că țara reunită a exploatat timp de 22 de ani Basarabia. România, bineînțeles că nu a fost de acord cu acest sfârșit și a încercat să discute problema, însă nefiind susținută din exterior, la 28 iunie pierde Basarabia și nordul Bucovinei. La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România pierde și nord–estul Transilvaniei. Ulterior, prin Tratatul de la Craiova, statul român pierde și 2 județe ale Cadrilaterului. În urma acestor pierderi, teritoriul României a devenit mai mic decât era în anul 1918, înainte de Unire. Din acel moment, istoria cu aceleași rădăcini se desparte, Basarabia mergând pe drumul ei, iar România pe al ei, amândouă încercând din greu să se reunească.
În pofida tuturor crimelor îndreptate spre românime de-a lungul timpului, chiar și la momentul de față, numărul celor ce cunosc adevărata istorie a românilor este foarte mic. Mulți oameni se lasă influențați de cei ce cred în minciuni și afirmă „cu ochii închiși” că sunt ruși, ucraineni, bulgari, austrieci, numai nu români. Nu voi înțelege niciodată aceste idei și afirmații, mai ales când în cronica poporului dintre Prut și Nistru, scrie laconic: „Suntem români și punctum.” . În opinia mea, această nedreptate a căpătat proporții mult prea mari și trebuie neapărat oprită, prin expunerea marilor evenimente și a personalităților ce au stat la baza acestora, ori de câte ori avem ocazia.
În acest context, voi prezenta istoria trăită și povestită de străbunica mea, Alexandra. Nu e o personalitate cunoscută, însă din cele ce urmează veți înțelege de ce povestea ei merită auzită.
Totul începe la data de 1 septembrie 1913. În casa lui Profir și Maria Baranov, din Olănești, raionul Ștefan-Vodă, se naște un motiv de fericire – Alexandra Baranov, o fetiță cu ochi căprui, ochi ce urmau să vadă războaie, lacrimi, despărțire, foamete, durere, nedreptate și ură.
A făcut patru clase în satul natal. Chiar dacă acasă îi fusese deja insuflată iubirea pentru țară, pentru frate și pentru mamă, respectul față de cei care au înfăptuit Marea Unire, în 1918, adevărata sa activitate ca o personalitate aparte se începe în anul 1923, când avea 10 ani. Asta deoarece, a plecat de acasă pentru a învăța la Liceul de fete din Piatra Neamț. Acolo a făcut cunoștință nu doar cu matematica, ci și cu scrisul latin, cu limba română. A primit educația ce a deosebit-o mult de alte fete și femei din Basarabia, cum a menționat mama: „Când intram la ea în casă, cu toate că trăia modest, avea mereu o față de masă albă pe masă, un miros de flori plutea prin casă și eticheta era respectată cu strictețe. Ținea spatele drept și vorbea cursiv, știa să mențină o curățenie perfectă și când o cunoșteai, realizai că pentru ea educația însemna mult.”. În timpul șederii sale în România a început să se alimenteze cu literatura română, să gândească pur-românește și să iubească așa. Acolo a învățat să promoveze tradițiile, obiceiurile, literatura și istoria românilor, factori importanți în formarea identității de neam și a conștiinței naționale.
Despre perioada 1933-1945, se cunoaște foarte puțin. Singura informație cunoscută de bunicul meu este: „că s-a aflat pe teritoriul României de astăzi, fie trăind acolo, fie vizitându-și fratele…”.
S-a început un al doilea Război Mondial. La foarte scurt timp după acest oribil eveniment este ruptă Basarabia și Bucovina din Marea Românie.Ceea ce a urmat o știm cu toții: a urmat distrugerea completă a Unirii. În această perioadă toți o duceau foarte greu, mai ales fiindcă URSS-ul reușise să ia sub stăpânirea sa teritorii de origine română:Basarabia, partea de Nord a Bucovinei,Ținutul Herța și Bolgradul,Ismailul, Chilia, Cetatea Albă, care la momentul de față intră în componența Ucrainei. Începuseră crimele contra populației băștinașe: deportări, genocid, foamete. Oamenii începuseră să se teamă să vorbească, să râdă sau chiar să plângă, deoarece Stalin băgaseră în fiecare basarabean frica. Un cuvânt nelalocul lui putea să transforme viața unui om sau chiar a unei familii într-un coșmar.
La scurt timp după terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, basarabenii sunt obligați să lupte cu o foamete nemaivăzută până atunci pe plaiurile românești. Aceasta a rămas în istorie ca „Foametea din 1946-1947”. A fost de fapt provocată de nedreptatea lui Stalin față de basarabeni. Procesul numit colectivizare e responsabil de moartea a sute de oameni. În acei ani, Alexandra Baranov, a devenit responsabilă de viața copiilor unui orfelinat din Bender, întrucât era o tânără profesoară. Cum a menționat bunicul meu: „Puteai să devii profesor, doar dacă știai literele, iar ea învățase în România”. Foamea urma să le ia și lor viața, însă datorită Alexandrei au obținut o nouă șansă. Astfel, o domnișoară, cu orfani pe urmele ei s-au pornit spre salvare, ce urma să se găsească în Uzbekistan. Din povestirile bunicului meu am reușit să desprind o întâmplare ce creionează greutățile prin care au trecut basarabenii după ocupația rusă: „Îmi povestise odată despre cum mergea cu sărmanii copii. Nu îmi amintesc tot ce îmi spusese, fiindcă eram mic, dar țin minte o secvență în particular. Spuse: Eram foarte obosiți, murdari, dar ceea ce ne chinuia cel mai mult era foamea. Nu mâncaserăm nici eu și nici copiii de câteva zile. Ajunseserăm într-o gară. Nu mai știu sigur cum se numea, știu că ne era în drum. Așa că am plecat eu să cer ajutor de la șeful gării. Când am intrat la el în cabinet îl văzuserăm stând la masă și semnând niște documente. I-am spus după ce am venit la el, pentru a-i cere ajutor, pentru a cere apă și mâncare pentru copii,iar el mi-a spus fără nicio pauză că nu are mâncare. Chiar în acel moment, în biroul său intraseră secretara. Ea ținea în mână o chiflă caldă și o ceașcă de ceai. Când am simțit mirosul, am leșinat. Îmi era foarte foame. Când m-am trezit, fiecare copil fusese hrănit. Am mâncat și eu câte ceva, le-am mulțumit și am plecat mai departe spre salvare.”.
Când a revenit în Basarabia, după câteva luni, lucrurile nu se prea schimbaseră: oamenii continuau să trăiască un adevărat coșmar.
Alexandra decide să finiseze Institutul Pedagogic din Tiraspol, devenind astfel profesoară de limbă și literatură moldovenească, pentru că în acea perioadă, limba română nu era predată în școli. Foarte curând obținuse titlul de „Otlicnikul învățământului norodnik”, în rusă: „Oтличник народного образования”.
În timpul anului trei la institut s-a căsătorit cu Alexandru Juracovschi, iar din căsătoria lor a rezultat bunicul meu Victor Juracovschi. Căsătoria nu a durat foarte mult, cei doi divorțând după doi ani.
Având interese comune, Alexandra Juracovschi și Natalia Gheorghiu, pionierul chirurgiei pediatrice din Moldova, au fost prietene bune.
Alexandra, mai avea un lucru ce o frământa pe lângă toate celelalte. Odată cu terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, fratele ei, Nicolae Baranov s-a stbilit cu traiul în România.
Asta deoarece, înainte de război, el lucra ca inginer-șef la o uzină de utilaj pentru industria petrolieră din România, cunosctă sub numele de „Uzina Unu Mai pentru Fabricarea Utilajului de Sondaj”. De asemenea era un poliglot, cunoscând româna, rusa, italiana, germana și franceza. Astfel dacă avea să rămână în Basarabia, avea să fie în pericol. Pentru a-l revedea, ea a depus o cerere la Consulat și ulterior a trebuit să aștepte 1 an pentru a obține permisiunea de a pleca cu copilul său în România. Acest lucru i-a fost permis și astfel pe timpul ocupației ruse, Alexandra Juracovschi a reușit să ajungă în România. Totuși, această permisiune i-a creat mari probleme când a revenit în țară. Pe lângă faptul că s-a revăzut cu fratele, ea a cumpărat, a primit prin corespondență de la prieteni mai multe cărți ale autorilor români. Aceste cărți conțineau povești, întâmplări, poezii și chiar manuale de istorie a românilor.
Aceste cărți,la revenirea în țară, a reușit să le strecoare și nu a fost arestată. Totuși, cineva reușise să afle despre ele și asta i-a creat probleme. Bunicul a menționat: „Nu știu sigur la ce se referea când zicea ”probleme”, fiindcă nu își împărtășea gândurile în așa context.”. Ulterior cu ajutorul lor a creat, în 1957 o culegere, intitulată: „Texte literare pentru expuneri”.
A plecat la Chișinău pentru a tipări această culegere, însă a primit următorul răspuns: „Dacă vrei să îți tipărim cartea, ne pui ca autori.”. Atunci când a venit acasă i-a spus fiului său: „Totuși câtă nedreptate este în lume…” și avea dreptate, întrucât lucraseră la cartea dată zile și nopți.
Concomitent cu aceste evenimente, Alexandra Juracovschi, a fost directoare la Școala Moldovenească nr. 7 din Chițcani, apoi din anul 1951 a predat la școala din Chircăiești, a fost și șef de studiu, muncind astfel în domeniul învățământului până în anul 1972.
După tipărirea cărții sale, începuseră să citească elevilor săi textele române. Dacă cineva dintre maturi avea să afle despre asta, cel mai probabil își pierdea viața, pentru că „și-a trădat Patria”. În pofida pericolului din partea sovietică, ea a reușit să educe generații de elevi, care știau că sunt români, că au o istorie comună cu cei de peste Prut, că trbuie să lupte pentru libertatea lor și a viitorului lor. Astfel, pot afirma că datorită ei, o mulțime de tineri au început să lupte pentru independență, mai târziu. Bunicul a menționat că foarte mulți tineri din Chircăiești, fiind elevii străbunicii și primind de la ea iubirea pentru Patrie, au luptat în Războiul de pe Nistru, început în anul 1990.
Când a ajuns la bătrânețe, a început să aștearnă pe hârtie, viața ei, cu urcușuri și coborâșuri, așa cum a fost, și-a scris Memoriile. Mama mea, își amintește și acum: „Când era deja bătrână, o vedeam adesea, stând la masa sa de lucru. Scria și scria. Știu că își scria memoriile. Când a murit, hârtile alea au ajuns la tata. Nu știu unde sunt, dar cel mai probabil le are și acum, stând ascunse pe undeva.”.
Bunicul meu, a fost educat în totalitate doar de străbunica și a ajuns un om extraordinar. Când i-a dăruit culegerea scrisă de ea, în 1998, Alexandra nu a uitat să adauge un îndemn pentru el:
„Spre amintire fiului meu,
Victor A. Juracovschi Tocuz
Fiule, păstrează acest manual ca amintire. În el vei găsi texte, povestiri, ce relevă modele de dragoste pentru țară, de bărbăție, omenie, prietenie, respect față de cei în vârstă.
A. P. Juracovscaia
Pervomaisc, 15. 02.1998”.
S-a stins din viață la 26 martie 1999. A lăsat în urma sa multe generații de patrioți. Ea nu a fost o persoană ce să vorbească mult și să se teamă să întreprindă ceva. Ea tăcea și făcea. A contribuit mult la trezirea conștiinței naționale în secolul XX-XXI. Însăși educația ce a transmis-o fiului ei, în prezent profesor în satul Tocuz, este demnă de admirat, nemaivorbind de multele generații de elevi, cărora a reușit să le insufle iubirea pentru Patrie, pace și unitate.
În biblioteca bunicului meu am găsit o carte intitulată „Poezia română de la Dosoftei la Goga”. Ceea ce m-a uimit a fost faptul că pe prima filă am găsit mesajul: „Trăiască Unirea!
Locotenelul Buzilă Radu”.
Această carte din câte am aflat ulterior, a fost dăruită bunicului meu în anii 90, de către prietenul său din România. Astfel, putem să observăm clar, câtă iubire de Patrie trăiește în sufletul românului.
Mulțumesc din suflet străbunicii mele că a salvat atâtea suflete de copii, că a motivat oamenii să nu se lase bătuți și să continue să lupte. Voi spera că după ce am obținut o victorie, independența, vom obține și reunirea teritoriilor române, astfel îndeplinind atât visul Alexandrei Juracovschi, dar și al miilor de români ce au luptat cu înflăcărare de-a lungul timpului. Cred că, trebuie să începem această luptă, prin trezirea conștiinței naționale a întregului popor român, întrucât „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.”, așa cum spunea Nicolae Iorga. În concluzie, fiecare român, trebuie să crească știind în sinea sa cine e și de unde provine, fără să își creeze iluzii ilogice, bazate pe minciuni.
Bibliografie:
2. Culegere de texte pentru expuneri, de Alexandra Juracovschi, Editura pedagogică de stat a RSS Moldovenești, 1957
3. Poezia română clasică de la Dosoftei la Goga, Editura Minerva, 1970
4. Istoria românilor pentru clasa a IX-a, de Boris Vizer și Tatiana Nagnibeda-Tverdohleb, Editura Știința,2004
5. „Mihai Eminescu, discurs cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai 1871” din http://www.cunoastelumea.ro
Autor: Corolenco Adelina, eleva clasei a IX-a,
IPLT ,,Principesa Natalia Dadiani”, mun. Chișinău
Coordonator: Gîtlan Vasile, profesor de istorie, grad didactic Superior.
NICOLAE DABIJA- FLACĂRĂ A RENAȘTERII NAȚIONALE ÎN BASARABIA
Motto:„Fără limbă, istorie, fără identitate o națiune- precum un trup fară suflet- nu există, ea este moartă, chiar dacă mai respiră”.
Nicolae Dabija
Cuprins:
I. Introducere
II. Descriere
1. CV-ul/biografia lui Nicolae Dabija
2. Lucrări/Opere literare
3. Realitatea istorică prezentată în operele lui Dabija
III. Încheiere
Identitatea națională este o valoare distinsă, care servește drept bază existenței unui neam, a unui popor, și care nu poate fi confundată cu o alta, datorită particularităților sale, ce cuprind, în primul rând, acele valori naționale ca: limba, istoria, cultura, tradițiile și obiceiurile. Renașterea națională este acel proces care caută să evidențieze identitatea unui popor.
Conștiința națională românească s-a constituit în curs de secole, a depășit frontierele geografice și politice, devenind forța motrice a mișcării naționale panromânești în lupta pentru eliberarea națională și realizarea idealului național suprem- Unirea teritoriilor naționale românești și a tuturor românilor într-un stat unitar național românesc.
Românii basarabeni au dat dovadă incontestabilă de prezență și manifestare activă a conștiinței naționale românești, prin faptul că Unirea românilor la 1859 și la 1918 a pornit din Moldova1, aceștia având un rol important în realizarea idealului național suprem și făurirea României Mari. Românii basarabeni au dat dovadă de o fermă conștiință națională, de origine autohtonă, și în timpul mișcării de rezistență anticomunistă din Basarabia în anii de ocupație sovietică.
După anexarea Basarabiei, împreună cu nordul Bucovinei, drept mijloc de despăgubire a dominației Române timp de 22 de ani în Basarabia, și a ținutului Herța, precum și după reanexarea acesteea după cel de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul Basarabiei se promova intens fenomenul de deznaționalizare.
Fenomenul de deznaționalizare reprezintă procesul de asimilare a etniilor neruse din Uniunea Sovietică, ce constă din trei faze: sovietizarea, rusianizarea și rusificarea2. Premisele acestui fenomen au fost puse de către autoritățile sovietice, numeroase trupe de militari și ale N.K.V.D.-ului, reprezentanți ai partidului bolșevic și ai guvernului de la Kremlin, care au pătruns în Basarabia imediat după ocuparea sovietică. Rolul acestora era de a reorienta radical viața politică, economică, socială și culturală din ținut.
Cu toate că până la anul formării RASSM, originea, naționalitatea și limba băștinașilor din teritoriile românești de la răsărit de Prut și de peste Nistru, au fost recunoscute de lumea întreagă și chiar de Rusia Sovietică, pentru a justifica anexarea de către Rusia Sovietică a teritoriilor românești, recurgând la minciuni, propăvăduind românofobia, sfidând adevărul științific și istoric, U.R.S.S. și-a propus să inventeze o națiune moldovenească, un popor moldovenesc și o limbă moldovenească diferită de cea română3. De fapt această „limbă moldovenească” cuprindea cuvinte rusești sau calchieri din rusă.
Astfel, după anexarea și ocuparea Basarabiei de Rusia Sovietică, în Basarabia a fost instaurat un regim sovietic, prin intermediul căruia au început crimele contra populației băștinașe: genocidul, deportările, foametea, precum și un proces activ de sovietizare a populației. Rusia Sovietică promova politica sa pseudoștiințifică și antiromânească a „celor două limbi” și „două popoare”4. Planul antiștiințific și antiromânesc al comuniștilor era de a „construi” o nouă națiune pe teritoriul RSSM, proces cunoscut sub denumirea de „moldovenizare”5. Părinții spirituali, rădăcinile moldovenismului primitiv, susținătorii acestor false teorii antiromânești se aflau în centrele imperiale și șovine de la Moscova, Kiev, Tiraspol, în ideologia comunistă. Reprezentanții moldovenismului primitiv au preluat în zilele noastre tezele staliniste, născocite cu scopul de a demonstra că moldovenii nu sunt români, că „limba moldovenească” este diferită de limba română, că românii basarabeni au o altă istorie și origine. Printre principalii promotori a moldovenismului sunt: Mihail Garbuz, Vasile Stati, Renato Usatîi, Igor Dodon, Victor Stepaniuc, Vladimir Voronin ș.a.6
Teroarea politică declanșată de către ocupația sovietică, și colectivizarea forțată, foametea organizată, represiunile și deportările în masă au provocat nemulțumirea populației băștinașe împotriva politicii promovate de autoritățile sovietice. Populația băștinașă a încercat să opună rezistență acestei politici, prin eschivarea de la înrolarea în rândurile Armatei Roșii, neachitarea impozitelor și a livrărilor obligatorii ale surplusurilor de produse agricole, prin forme violente, cum ar fi atacuri armate asupra instituțiilor și persoanelor ce slujeau cu devotament regimul de ocupație, scopul fiind lichidarea fizică și intimidarea activiștilor de partid și sovietici, determinarea acestora de a renunța la acțiunile de sovietizare și comunizare a ținutului, precum și prin înființarea organizațiilor antisovietice.
Conștiința romanității și a românismului de la răsărit de Prut au fost apărate, susținute și alimentate de o puternică mișcare proromânească, care se manifesta în permanență atât în forme legale, cât și ilegale8. Moldovenii au înaintat din rândurile lor un șir întreg de personalități politice marcante, adevărați patrioți și luptători. Dintre aceste personalități se evidențiază: Grigore Vieru, Eugen Coșeriu, Ion Buga, Alexei Marinat, Ion Hadârcă, Nicolae Mătcaș, Gheorghe Ghimpu, Dumitru Matcovschi, Vladimir Beșleagă, Alexandru Șoltoianu, Valeriu Graur, Nicolae Costin, Spiridon Vangheli, Nicolae Dabija ș.a9. Fiecare din aceste personalități a opus rezistență unui sistem care nu accepta nesupunearea, au riscat cu propria viață, pentru a spune adevărul. Ei au participat activ în procesul de făurire și perpetuare a conștiinței naționale românești atât în Basarabia, cât și în tot spațiul românesc. Acestor personalități, care au dat dovadă de patriotism și verticalitate în acele momente grele, nu le-a fost frică să recunoască cine sunt și ce istorie au, să confirme adevărul privind originea etnică (daco-romană), limba maternă (română), istoria națională (istoria românilor), tradițiile și valorile culturale și spirituale comune pentru toți românii din spațiul românesc.
Mă voi referi, în continuare, la activitatea lui Nicolae Dabija, care prin intermediul operelor sale literare a făcut cunoscută istoria plină de suferință și nedreptate a Basarabiei. Nicolae Dabija a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova de la sfârșitul anilor ’80, datorită activității sale în calitate de redactor șef al săptămânalului „Literatura și Arta” editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, care în perioada de glorie, depășea tirajul de 260.000 de exemplare.
Obiectivele comunicării sunt de a aprecia rolul și activitatea personalităților distinse menționate anterior, de a promova istoria neamului românesc și de a estima importanța renașterii naționale pe teritoriul Basarabiei, de a elucida problema conștiinței naționale a românilor moldoveni, care este de o actualitate deosebită pentru viața științifică și politică din Republica Moldova și din celelalte teritorii românești, regiunea Cernăuți, ținutul Herța și teritoriile din regiunea Odesa (Ismail, Chilia, Cetatea Albă), actualmente în componența Ucrainei.
Pentru realizarea cercetării am consultat manuale, enciclopedii, lucrări istorice ș.a, am determinat perioada și contextul general în care a activat Nicolae Dabija, am evidențiat evenimentele principale din viața personalității, le-am generalizat și le-am prezentat în comunicare conform unui plan în baza căruia am analizat biografia.
Nicolae Dabija (n.1948)12
Nicolae Dabija născut la 15 iulie 1948 în Codreni, raionul Cimișlia, Moldova este un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române, din 2003, și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.
După ce în 1966 este înmatriculat la Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova, în anul III este exmatriculat pentru „activitatea proromânească și antisovietică”. Acesta este restabilit peste un an, dar la Facultatea de Filologie, pe care o absolvește în 1972. După absolvire Dabija este angajat redactor la redacția tineret a Televiziunii din Chișinău.
A debutat în 1965 cu un ciclu de poezii publicate în ziarul „Tinerimea Moldovei”.Primul său volum de versuri apare în 1975, cu titlul „Ochiul al treilea”.
A activat în calitate de șef al secției poezie și critică la revista „Nistru” (1975-1984), în calitate de redactor șef al revistei „Orizontul” (1984-1986) și al ziarului săptămânal „Literatura și arta”(din 1986 până în prezent).
În anii 1988-1989, săptămânalul condus de Dabija a fost cea mai importantă publicație care susținea revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în R.S.S. Moldovenească. Publicația a devenit, de peste două decenii, tribună de luptă pentru promovarea unionismului și a românismului, o flacără a Mișcării de Renaștere a conștiinței naționale, cea mai așteptată și critică revistă în istoria Basarabiei.
În 1998 N.Dabija publică culegerea „Cercuri de Cretă”, în cadrul colecției „Autograph”, editată de Biblioteca Municipală „B.P.Hașdeu”.
Activitatea politică a lui Dabija. Cronologie:
1988- Nicolae Dabija devine membru al Grupului de Inițiativă de creare a Frontului Popular din Moldova și membru al Sfatului Frontului Popular.
1989-1991- Nicolae Dabija este deputat în Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenești.
1990-1994- Continuă să fie deputat în Parlamentul Republicii Moldova.
1991- Nicolae Dabija devine președintele Asociației Oamenilor de Știință, Cultură și Artă din Republica Moldova.
1993-1994- Nicolae Dabija este copreședinte al Congresului Intelectualității din Republica Moldova.
1994- Nicolae Dabija devine vice-președinte al Partidului Forțelor Democratice, iar mai apoi și al Partidului Social-Liberal până în 2002.
1998-2001- Nicolae Dabija este reprezentant al Parlamentului Republcii Moldova în Adunarea Parlamentară a Țărilor din Bazinul Mării Negre.
2005- Dabija este ales președinte al Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova, organizație nonguvernamentală de cultură și drept, la care au aderat peste 150 de organizații culturale, uniuni de creație, asociații nonguvernamentale.
Din 2016 -este și președinte al Mișcării „Sfatul Țării-2”, asociație nonguvernamentală care și-a propus unificarea națiunii române.
Nicolae Dabija a dat mereu dovadă de stabilitate și patriotism prin faptele sale, a susținut o activitate permanentă pentru emanciparea națională a românilor basarabeni, pentru restabilirea în drepturi a limbii române, a istoriei, a identității românești.
Dabija, scriitor patriot și prounionist, a prezentat lumii istoria Basarabiei prin intermediul operelor sale literare de o valoare deosebită, fiecare reprezentând o istorie aparte, dar care corelează prin intermediul acelor principii, acelor valori și adevăruri, pe care scriitorul a încercat mereu să le promoveze în lucrările sale. Acesta nu a publicat doar opere care prezintă realitatea istorică din perioada postbelică, scriitorul a publicat, de asemenea, lucrări privind marii voievozi10 din Moldova și manuale destinate elevilor11.
Câteva din operele sale sunt: mult faimoasa „Tema pentru acasă” (2011), „În căutarea identității” (2002), „Însemnări de pe front” (2002), „Icoană spartă, Basarabia” (1998), „Zugravul anonim” (1985), „Apă neîncepută” (1980), antologia de versuri „Reparatorul de vise”, care cuprinde „Ochiul al treilea” (1975) ș.a. Din poeziile sale bine cunoscute sunt operele: „Baladă”, „Saracă țară bogată”ș.a.
Una din cele mai cunoscute opere literare ale lui Dabija este romanul „Tema pentru acasă”, un roman publicat în 2011, ce prezintă realitatea istorică din Basarabia, după anexarea acesteea de către U.R.S.S. de la 28 iunie 1940. Acest roman abordează tema crimelor împotriva populației băștinașe, deportările basarabenilor, cele 3 valuri de deportări din 1940, 1949 și 1951, și regimul comunist promovat în Basarabia. Acțiunea are loc pe teritoriul „Lagărului Morții”, la Zarianka, în Siberia, unde este redată soarta tuturor deținuților deportați în cele 3 valuri atât din Basarabia, cât și din alte regiuni.
Pe parcursul romanului sunt relatate istoriile diferitor deținuți de diferite etnii din penitenciar, care erau nevinovați, dar care au fost deportați, deoarece reprezentau un pericol pentru regimul comunist. Acești deținuți erau în mare parte reprezentanți ai intelectualității naționale, care nu promovau, nu respectau ideologia comunistă. Romanul prezintă transformările radicale în toate domeniile vieții, mai ales în cultură. Avea loc ideologizarea, politizarea excesivă a învățământului.
Se promova intens cultul personalității, Stalin era venerat atât în literatură, cât și în pictură și muzică. Populația băștinașă era supusă unui proces de transformare, de creeare a unui „nou om”, care respectă și îndeplinește orice i se spune. Băștinașii basarabeni au fost supuși unui proces de transformare obiectivă și psihologică în ruși, care implica și pierderea identității, a conștiinței naționale7.
Romanul zugrăvește foarte bine regimul comunist și fenomenul de deznaționalizare. Istoria se începe, de fapt, într-un orfelinat, unde citind, putem observa acea transformare psihologică, acea ideologizare care era practicată pe seama unor copii. Copiii crescuți și influențați de cultul personalității, erau gata să-și dea viața pentru conducătorul statului, ei erau psihic pregătiți să participe într-un eventual război, erau manipulați și mințiți. Ei erau crescuți pentru a-l sluji pe Stalin, ei trebuiau să-i mulțumească lui pentru tot ce aveau, după cum menționează chiar unul din personajele principale, ei, copiii din orfelinat, îl iubeau pe Stalin ca pe un tată. Cititind aceste rânduri, este de ajuns ca să înțelegem cum copiii erau transformați în niște „soldați” devotați, adepți ai comunismului, pregătiți pentru orice doar pentru binele conducătorului lor.
Cartea prezintă și momentul sosirii autorităților sovietice în Basarabia, atitudinea și comportamentul acestora față de băștinașii români. De asemena, în roman se evidențiază esența politicii de jaf și violență, de mutilare a conștiinței naționale, promovate de ruși. Se remarcă cum autoritățile sovietice parcurg la șiretlicuri, minciuni, pretexte și lozinci, pentru a aresta populația băștinașă nevinovată, intelectualitatea și țărănimea, care se împotrivea regimului.
Cartea a înregistrat un succes nemaipomenit, devenind un bestseller în România și Republica Moldova cu peste 60,000 de exemplare vândute și peste 500 mii de împrumuturi. Romanul a fost tradus în șapte limbi: engleză (titlu-„Resurrection from hell” („Înviere în infern”), subtitlu-„Bessarabia, My Love” („Basarabia, dragostea mea”)), italiană („Compito per domani”), franceză („Devoir à reandre”), bulgară („Basarabia, iubirea mea!” ), germană („Die Hausaufgabe”), macedoneană și spaniolă, și urmează a fi publicată în greacă, portugheză și rusă.
Romanul lui Dabija nu s-a bucurat de succes doar în România și Republica Moldova, cartea s-a vândut ca pâinea caldă și a devenit faimoasă și peste hotarele țării, fiind valorificată în Germania, Franța, SUA. Mai multe personalități au apreciat efortul și lucrarea lui Dabija. Dr. Anneli Ute Gabanyi, Directorul Institutului de Studii Est Europene din Berlin, Germania, a constatat că „personajele principale din „Tema pentru acasă”, Maria și Mihai, sînt modele pentru întreaga umanitate”.
Acest roman, precum și celelalte lucrări ale lui Dabija, activitatea sa politică au avut și au un rol important în renașterea conștiinței naționale române în Basarabia. Datorită activității sale nedreptatea, drama Basarabiei este cunoscută pe plan mondial, iar istoria Basarabiei nu va fi uitată niciodată. Nicolae Dabija a decis să prezinte pata neagră din istoria românilor basarabeni lumii întregi, să dezvăluie adevărul așa cum este și să arate lumii întregi cum conștiința națională și băștinașii români din Basarabia au avut de suferit în timpul regimului comunist. Lui Dabija nu i-a fost rușine să scrie și să vorbească despre această parte sumbră a istoriei românilor basarabeni, și nu numai a celor basarabeni, ci a istoriei tuturor românilor, pentru că indiferent de regiunea în care trăim, de numele particulare, geografice, regionale, precum sunt numele: moldoveni, munteni, basarabeni, ardeleni, olteni, bucovineni, dobrogeni, transnistreni ș.a., toți suntem români. Aceste denumiri nu au o semnificație etnică, ele reprezintă denumiri de localizare a etnicului.
Este important să înțelegem că numele regional de moldoveni nu are o semnificație etnică, nu reprezintă o altă națiune cu o limbă aparte, „limba moldovenească”, ci indică doar spațiul de localizare a acestor români.
După cum afirma Nicolae Dabija: „Un om care cunoaște istoria universului, istoria lumii, dar nu-și cunoaste istoria Patriei, nu cred că poate fi considerat un om cult. A cunoaște istoria înseamnă a ne cunoaște strămoșii, precursorii, a ne cunoaște pe noi înșine. Fără limbă, istorie, fără identitate o națiune- precum un trup fară suflet- nu există, ea este moartă, chiar dacă mai respiră”.
În concluzie, renașterea națională a culturii românești în Basarabia, a avut loc datorită existenței și activității anumitor personalități semnificative, care s-au împotrivit unui regim ce suprima toate valorile democratice și general-umane, cărora nu le-a fost frică să publice adevărul și să-l facă cunoscut pentru toți. Una dintre aceste personalități este Nicolae Dabija, laureat a numeroaselor premii, rezultate din activitatea sa literară, care joacă un rol important în viața societății, care a contribuit și contribuie la perpetuarea istoriei Basarabiei și a poporului român, a tradițiilor și valorilor moral-spirituale, naționale, transmise de generații întregi, care promovează adevărul istoric și identitatea națională a românilor basarabeni.
Esența activității intense a lui Dabija este axată pe promovarea valorilor național-culturale, a purului adevăr istoric, a românismului, a tradițiilor, obiceiurilor naționale- factori importanți în formarea identității de neam și a conștiinței naționale.
Activitatea sa este de o importanță deosebită, deoarece prin intermediul lucrărilor sale: manuale, culegeri ș.a., Dabija educă tineretul Republicii Moldova și contribuie la construirea națiunii române.
Uniunea Sovietică, în perioada interbelică și postbelică, mascată după ideea respectării drepturilor altor popoare, eliberarea și asigurarea păcii, de la principiul de libertate, de autodeterminare a neamurilor a evoluat la vechiul principiu, mai bine spus, vechea idee imperialistă, într-o formă mai accentuată, mai pronunțată, mai agresivă. U.R.S.S. și-a manifestat mereu interesul sporit față de Basarabia, indiferent de situația politică de pe arena internațională. Astăzi, Federația Rusă implică Republica Moldova în jocuri geopolitice, activitate realizată cu scopul de a distruge conștiința națională a băștinașilor.
Conștiința națională românească a moldovenilor nu a putut fi înăbușită, iar românii moldoveni de pe ambele maluri ale Prutului și din stânga Nistrului, în ciuda tuturor încercărilor și greutăților, nicicând nu au renunțat la românism și nu vor renunța. Pentru românism ei au suferit, au luptat și au ieșit învingători.
BIBLIOGRAFIE
https://ro.wikipedia.org/wiki/Literatura_%C8%99i_Arta
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Dabija
https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_al_Uniunii_Sovietice
https://litera.md/nicolae-dabija-363423
https://www.goodreads.com/book/show/16157488-domnia-lui-tefan-cel-mare
https://prime.md/tema-pentru-acasa-a-ajuns-peste-ocean–62317.html
https://www.ipn.md/ro/romanul-tema-pentru-acasa-de-nicolae-dabija-a-fost-tradus-7967_1043858.html
1-Gheorge Ghimpu. „Conștiința Națională a Românilor Moldoveni”, ed.III, Chișinău, 2010; p.10.
2-Nicolae Enciu. „Istoria Românilor. Epoca Contemporană”-Manual pentru clasa a XII-a, Chișinău, 2003; Capitolul VII, tema 2.
3-Gheorge Ghimpu. „Conștiința Națională a Românilor Moldoveni”, ed.III, Chișinău, 2010; p.17-18.
4- Gheorge Ghimpu. „Conștiința Națională a Românilor Moldoveni”, ed.III, Chișinău, 2010; p.18.
5- Gheorge Ghimpu. „Conștiința Națională a Românilor Moldoveni”, ed.III, Chișinău, 2010; p.21.
6- https://ro.wikipedia.org/wiki/Moldovenism#Figuri_asociate
7- Nicolae Enciu. „Istoria Românilor. Epoca Contemporană”-Manual pentru clasa a XII-a, Chișinău, 2003; Capitolul VII, tema 2.
8- Gheorge Ghimpu. „Conștiința Națională a Românilor Moldoveni”, ed.III, Chișinău, 2010
9- Gheorge Ghimpu. „Conștiința Națională a Românilor Moldoveni”, ed.III, Chișinău, 2010;
10-Cartea „Domnia lui Ștefan cel Mare” e o viziune a scriitorului N. Dabija asupra vieții și a faptelor lui Ștefan cel Mare. Cartea include informații despre viața lui Ștefan cel Mare, bătăliile de la Baia (1467), Lipnic (1470), Podul Înalt (1475), Valea Albă (1476), cetățile Moldovei. Nu este doar o carte despre marele voievod, este de asemenea, o carte despre istoria neamului nostru.
11-„Daciada”, manual de istorie pentru clasa I-III, scrisă de N.Dabija în colaborare cu Aurelian Silvestru; „Literatura română pentru clasa a VI-a”, manual (în colab.), 2001; „Limba și literatura română pentru clasa a VI-a”, manual (în colab.),2006.
12- https://tribuna.md/2018/07/15/savantul-nicolae-dabija-poet-de-mari-resurse-lirice-si-civice/
Autor: Sărăteanu Nicoleta, elevă în clasa a IX-a,
IPLT „Principesa Natalia Dadiani”, mun. Chișinău
Coordonator: Gîtlan Vasile, profesor de istorie, grad didactic Superior.
Basarabia astăzi
BASARABIA azi (27 martie 2021)
Adevărul este că neamul românesc (olteni, munteni, moldoveni, basarabeni, dobrogeni,
ardeleni, bănățeni, maramureșeni, bucovineni etc, etc) vieţuieşte plenar prin limba sa, limba
română. Pentru moştenitorii şi vorbitorii acestei limbi, ea este opera cea mai de preţ căci le
demonstrează tuturor identitatea de neam şi le relevă faptul că sunt un popor creator. De aceea „avem o datorie sfântă, fiiască”, după cum afirma Alecu Russo, „ostaşul propăşirii”
multpătimitului popor român basarabean: „să fim străjerii ei curajoşi şi s-o slujim cu devotament şi cu credinţă, ca pe unica „stăpână” existentă ce ne asigură libertatea gândirii şi simţirii”… Pentru a ne convinge de acest adevăr, este suficient să cuprindem cu ochii minţii travaliul poporului român basarabean pe parcursul rezistenţei şi apărării valorilor sale în faţa istoriei nefaste.
După ce Imperiul rus şi-a fixat interesul politic în zona Mării Negre, a început planul
criminal de deznaţionalizare a populației din această parte istorică de ţară, trecută prin trei
războaie de cotropire (1788-1789; 1806-1812; 1941–1945). În toate cazurile, autorităţile străine
au atacat, în primul rând, forţa de rezistenţă care asigura dăinuirea neamului: limba, atacând,
astfel, substanţa spirituală dătătoare de viaţă şi condiţia perpetuării lui în timp. Evident că, odată lipsit de acest „testemoniu” – limba (Mihai Eminescu), poporul îşi pierde identitatea, iar fără identitate eşti ca şi inexistent. Aşadar, nici nu se compară robia socială cu cea politică şi
spirituală, căci, dacă ai permis străinului să-ţi distrugă coloana vertebrală, – dăinuirea spirituală
prin limbă, ai pierdut şansele de a-ţi recăpăta demnitatea şi dreptul la lumina vieţii în adevăr.
Limba română, în perimetrul Basarabiei a fost şi rămâne, pe parcursul secolelor de după
ocupaţia rusă, până la început de mileniu trei, pe lângă testemoniul de nobleţe, şi pilonul de
rezistenţă al conştiinţei naţionale. Evenimentele anilor 1940-1945 şi 1989-1992, au reluat, ca
trase la indigo, politica imperială ţaristă în raport cu Basarabia, pământ românesc transformat din paşalâc turcesc în scenă de desfășurare a acțiunilor politico-militare a Rusiei sovietice.
După al doilea război mondial (1945), profitând de biruinţa tuturor popoarelor care au
făcut front comun împotriva nazismului, și însuşindu-şi acest final ca o „mare victorie a Rusiei
sovietice asupra capitalismului mondial”, acest sistem politic a pornit într-o „ofensivă” totală,
impunând aşa-zisa democraţie proletară a puterii mai ales în sud-estul Europei. În baza acestfapt se devaloriza tot ceea ce a creat omenirea, iar naţiunile ocupate de regimul sovietic
promovau forţat falsa idee de creare a unui viitor strălucit, „vestitul comunism”, al cărui scop
era „nivelarea” tuturor culturilor naţionale şi formarea unui singur popor şi a unei singure culturi hegemonice, cea ruso-sovietică. Aceasta însemna de fapt, spălarea memoriei istorice a
reprezentanţilor minorităţilor naţionale din imperiul sovietic. În cazul basarabenilor se truca
adevărul ştiinţific cu privire la originea şi devenirea naţiunii române şi a limbii sale, iar la nivelul României a decis uciderea prin regimul de pușcării a liderilor Marii Uniri (ardeleni, basarabeni..)
În manualele şcolare şi în falsele tratate scrise la comanda imperială, istoria poporului din Basarabia începea cu secolul al XVIII-lea, odată cu războaiele ruso-turce, chipurile eliberatoare, dar, de fapt erau războaie pentru dominație, în zona de influenţă a Mării Neagre, urmate de instaurarea așa-zisului protectorat al Rusiei (protectorat de ocupaţie), şi nu cu istoria strămoşilor noştri daci, popor vrednic şi liber, din care ne tragem toţi românii. Acest fapt inocula ideea de „frate mai mic”, neputincios şi incapabil, sortit pentru totodeauna să-l urmeze şi să-l asculte pe „fratele mai mare” care i-a adus „libertatea” şi-i asigură „bunăstarea vieţii”. Apoi, basarabenilor li se imputau mizeria şi regresul, aducându-li-se pe tavă progresul și recunoașterea de națiune intrusă și fără identitate în sistemul sovietic, căci aşa era mai lesne de-i supus şi de-i manipulat. Limba vorbită trebuia să fie ”cea moldovenească” și trebuia să nu se identifice istoric şi spiritual cu cea română, ci să fie cu totul alta, artificială, în care dominante să fie cuvintele de origine slavă! Astfel de nerozii erau promovate în manualele școlare și în cursurile universitare!…
Fără îndoială că în asemenea condiţii de seră, lesne îţi pierzi verticalitatea şi demnitatea, iar fără aceste două trăsături definitorii ale spiritului activ, gânditor şi creator un popor nu poate să-şi hotărască soarta, să-şi proiecteze ferm acţiunile eficiente în scopul prosperării economice şi cultural-spirituale. Acest aspect al marcutizării, al golirii de identitate, a fost urmat de devastarea proprietăților individuale şi crearea aşa-numitelor gospodării colective, unde se putea promova orice politică, camuflându-se adevărul. A fost declanșată artificial foametea ce a dus la decimarea locuitorilor băştinaşi ai acestui pământ (fapt mărturisit de basarabenii supravieţuitori) şi erau aduse „ajutoare” umane şi alimentare rusești în scopul aşa-numitei „salvări sovietice”. În realitate, recoltele basarabenilor erau aprinse și arse, în timp ce bieţii oameni se prăpădeau…
Mulți n-au înţeles politica de mutilare a conştiinţei basarabenilor, urmările ei ideologice
făcându-se vizibile şi astăzi, când ei au o societate divizată artificial, după o sumă anarhică de
criterii ce n-au nimic în comun cu fenomenul obiectiv al legităţilor. Astăzi, mai ales tinerii au
posibilităţi nelimitate să se documenteze, să cunoască adevărul ştiinţific netrucat și foarte
dureros. Dar, în foarte multe cazuri, tinerii care trebuie să construiască societatea de mâine,
întemeiată pe adevăr, nu pe minciună şi fals, fac o alegere voit greşită, fie mai comodă, fie mai profitabilă (obținerea cetățeniei române, a numeroase burse școlare sau studențești, a diferite ajutoare din partea Țării Mame…). Tânăra generaţie se lasă manipulată în scopuri politice murdare şi, în felul acesta, capătă deprinderi de a trişa, fără remuşcări de conştiinţă, chiar dacă tinerii îşi dau seama că astfel de practici nu-s corecte, nici cinstite…
Implementarea programelor de prosperare a poporului basarabeasn se produce la nivel de
conştiinţă şi de identitate de neam, destul de greu. În acest complicat proces de evoluție s-a putut observa oferta generoasă şi dezinteresată a membrilor Societăţii Limba Noastră cea Română, având ca lider pe doamna Valentina Butnaru, filolog şi ziarist consacrat, cu o viziune foarte clară, care, cunoscând situaţia din ţară la nivelul de cultură şi de informare a populaţiei (atât a celei minore, cât şi a celei mature), i-a mobilizat pe membrii fondatori ai Societăţii, în majoritate savanţi și profesori din diverse domenii, care au avut perspicacitatea să înţeleagă priorităţile stringente ale românilor basarabeni în emanciparea și evoluția lor. Fondatorii erau membri ai uniunilor de creație (Valentin Mândâcanu, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaș, Anatol Ciobanu, Alexandru Gromov, Anatol Eremia, Ion Holban, Argentina Cupcea-Josu, Vasile Nedelciuc, Nicolae Negru, Emil Mândâcanu, Vladimir Beşleagă, ş.a.), erau oameni de ştiinţă, profesori universitari, de liceu sau gimnaziu, personalităţi culturale şi studenţi (Nicolae Mătcaș, Silviu Berejan, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk, Anatol Eremia, Albina Dumbrăveanu, Gheorghe Pruteanu, Tamara Cristei ş.m.m.a).
Astăzi, însă, sub semnul mirării, se mai aud bâiguieli intelectuale de tipul: „nu-i atât de
important cum o numim, limbă română sau limbă moldovenească, pentru noi este important s-o vorbim „corect”, ori: „din punct de vedere politic avem o limbă… moldovenească, iar din punct de vedere ştiinţific, o altă limbă, „română”!; Acesta-i paradoxul! Nu în zadar, însuşi Mateevici a subliniat decisiv: „N-avem două limbi şi două literaturi în Basarabia, ci numai una: limba şi literatura română”. Grav este faptul că unii manageri ai instituţiilor şcolare menţin şi astăzi în ignoranţă pe basarabeni şi-i inspiră în continuare în divizarea ostilă a societăţii. Absolvenţii şcolilor cu predare în limba rusă nici „nu ştiu” ce limbă a statului învaţă, iar unii dintre elevii şcolilor naţionale nu cunosc adevărul ştiinţific despre valoarea limbii strămoşilor lor…
Membrii Societăţii Limba Noastră cea Română şi numeroşii ei susţinătorii au luat în
calcul moştenirea tristă şi au pornit cu mult elan să răspândească lumina limbii române.
Animatorul ei neobosit, Valentina Butnaru, elaborând, pe parcursul celor 30 de ani de când este liderul Societăţii, planuri de perspectivă şi proiecte anuale, care să ia forme cât mai accesibile. Așa se explică numărul mare de conferinţe, simpozioane, colocvii ştiinţifice, cu participarea savanţilor şi a oamenilor de cultură consacraţi de pe ambele maluri ale Prutului. Fenomenul s-a intensificat odată cu înființarea în Basarabia a zeci de cercuri și despărțăminte ASTRA…
Toate eforturile acestui voluntariat au rămas însă zadarnice din cauza indiferenţei
autorităţilor de a lumina poporul în privința limbii și istoriei adevărate a neamului românesc
basarabean. Una susține Academia, alta susțin politicienii în ceea ce priveşte denumirea corectă a limbii de stat, a ţării şi a naţiunii ce o reprezintă poporul ei. Ba mai mult, politicienii au permis ca falsurile să se înghesuie în multe manuale şcolare şi să fie promovate prin mass-media, ceea ce i-a descurajat profund pe mulţi profesori şi învățători, dar mai ales pe tinerii studioși. Sprijinul Societății Limba Noastră cea Română, prin acţiunile ei de culturalizare nu era suficient.
Președinta Valentina Butnaru a încercat și reuşit să construiască o reţea de colaborări cu
alte societăţi de cultură şi civilizaţie din România, în special cu despărţămintele ASTREI, căci
ASTRA era Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român,
ceea ce căuta Domnia Sa, aproape în disperare. Stau mărturie în acest sens numeroasele acţiuni comune organizate în localităţile din Basarabia, în scopul conştientizării identităţii de neam,îndemnând la înfrăţirea satelor de pe ambele maluri ale Prutului, la organizarea de dialoguri intelectuale și schimburi de experiență la Chișinau prin membrii Societăţii şi oameni de cultură de bună credinţă din România (Bucureşti, Cluj, Sibiu, Năsăud, Bistriţa, Săcele, Braşov, Dej, Făgăraş, Beclean, Orăştie, Iaşi, Ipoteşti), pentru renaşterea spiritualităţii româneşti în Basarabia…
În multe din aceste orașe ale Țării Mame, în ultimii 25-30 de ani au sosit și și-au petrecut
în lunile de vară, iulie și august, câte șapte zile de Tabără „Acasă la noi”, sute chiar câteva mii de copii din Basarabia, în cele peste 24 de ediții de tabără pe care le-a găzduit județul nostru. În primele 15 ediții, acești copii au intrat în contact direct cu copii din Valea Someșului – Năsăud, Rebrișoara, Rebra, Nepos, Feldru Ilva Mică, Ilva Mare și celelalte Ilve, Sângeorz-Băi, Maieru, Rodna, Salva, Coșbuc, Telciu, Romuli, Dumitra, Gledin.., fiind cazați în familii cu copii cam de aceeași vârstă, cu care au schimbat opinii privind limba vorbită, istoria trăită și istoria neamului, personalitățile reprezentative ale spațiului românesc din care proveneau copiii. Așa aflau și se convingeau copiii basarabeni de realitatea în care trăiesc la ei acasă, de felul cum sunt educați în spiritul adevărului sau sunt mințiți de autorități. Ultimele nouă ediții au fost susținute de către CJ BN prin președintele Emil Radu Moldovan și vicepreședinții Alexandru Pugna, Ioan Țintean sau Vasile Puica care au alocat fonduri nerambursabile în acest sens, prin proiectele alcătuite de profesorul Ioan Neagoș, lider al consorțiului „Pentru o Românie Durabilă”. Valoroase sunt eforturile multor primari (Maieru, Năsăud, Beclean, Runcu Salvei, Dumitra…), a dascălilor de limba română și istorie, a preoților și astriștilot din Ilva Mare, Ilva Mică și celelalte Ilve, Maieru, Salva, Telciu, Coșbuc, Gledin, Feldru, Bistrița (Școala Sf Maria), Beclean… De văzut cât bine au făcut aceste mobilizări de forțe, ce consecințe benefice se pot culege după cele 24 de ediții ale Taberei „Acasă la noi”, ediții înițiate de ASTRA Iași – președinte prof. Areta Moșu și asumate-n țară prin celelalte despărțăminte conduse de președinți responsabili și inimoși. Au fost întrerupte în anul 2020 doar de pandemia Covid și vor continua doar dacă adevărații patrioți vor dori.
A crescut numărul de unioniști deoparte și de alta a Prutului sau nu? Președinta Societății
Limba Noastră cea Română din Chișinău dă un răspuns uluitor: „Suntem mai vechi cu 25-30 de ani, am reușit să trăim, în acești ani, deziluzii peste deziluzii. Ne-am consumat entuziasmul,
optimismul, energia și tinerețea, fiind aruncați, periodic, în urmă, mai în urmă decât punctul din
care pornisem inițial.” Poeţii contemporani martiri, Ion Vatamanu şi Dumitru Matcovschi
dezvăluie „impostorii” acestei neîmpliniri, despre care ostaşul adevăratei propăşiri a neamului
românesc, basarabeanul Alecu Russo, afirma că „anume ei se îndeasă la putere” atunci când
„poporul plânge” şi „nu pun umărul pentru a uşura greutăţile acestuia”, … „nu pun la dobândă”, ci se „înghesuie ca la paradă să culeagă dobânda”.
Societatea Limba Noastră cea Română din Chișinău, ca de altfel și Asociațiunea ASTRA
română, cu toate despărțămintele ei din țară au devenit adevărate familii de voluntari culturali, de „oameni-lumină” care ştiu să ardă pentru alţii fără a aştepta vreo recompensă, care lucrează cât pot, dăruiesc peste poate şi cred în veşnicia limbii române, pentru a cărei dăinuire se consacră total. Aici se pot contabiliza și donațiile de carte ale ISJ BN, ale școlilor din județul nostru și din țară, atâtea câte au fost în ultimii 30 de ani pentru copiii din Basarabia. Ce bine ar fi ca aceste semințe ale unității de neam să nu cadă pe piatră seacă, ci în solul fertil al sufletelor pline de credinţă și de demnitate. Membrii ASTREI înțeleg și se consacră unei astfel de idei mărețe, sublime, știind de bună seamă că „Răul acolo se extinde unde oamenii buni nu fac nimic”.
Autor: Profesor Ioanela Alis Seni
Profesor Ioan Seni
Pantelimon Halippa – Destinul unui om, destinul unei țări
Pan Halippa sa născut la 1 august 1883, în satul Cubolta din județul Soroca. Tatăl său,
Neculai Halippa, era dascăl la biserica din sat, iar mama sa, Paraschiva, născută Țan, era fiică
preotului Dimitrie Țan din satul Vozdu, județul Soroca.
Pantelimon Halippa a urmat școala primară în localitatea natală, apoi cursurile Școlii
Spirituale din Edineț și ale Seminarului Teologic din Chișinău. În anul 1904, după absolvire,
se înscrie la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Dorpat – Juriev (azi Tartu,
Estonia), pe care na terminat-o, din cauza izbucnirii revoluției din anul 1905.
În anul 1906 pleacă la Moscova, ca delegat la țărănimi basarabene la Congresul
Uniunea țăranilor din întreaga Rusie, unde este arestat, închis în închisoarea Butîrka, iar apoi
eliberat și trimis înapoi în Basarabia.
Revenit la Chișinău, Pantelimon Halippa, alături de Constantin Stere, profesor la
Universitatea din Iași, de avocatul Emanuil Gavriliță, Ion Pelivan, Paul Gore, dar și de
boierul Vasile Stroescu, înființează, în iulie 1906, ziarul „Basarabia”, prima publicație în
limba română apărută la Chișinău. Aici, Pantelimon Halippa semna cele mai multe și mai
radicale articole, motiv pentru care era atent urmărit de autorități țariste. Poliția a confiscat
mai multe numere ale publicației, iar autoritățile au suspendat ziarul ,, Basarabia ” și în
ultimul număr apărut in martie a publicat imnul deșteptării naționale «Deșteaptă-te,
române! ».
Cu toate că a avut o viață scurtă, de numai câteva luni, publicația „Basarabia” are o
însemnătate aparte în istoria mișcării naționale din provincia dintre Prut și Nistru, fiindcă
printre membrii redacției și colaboratorilor acesteia s-au numărat cele mai importante figuri
de luptători pentru desprinderea Basarabiei de imperiu și Unirea ei cu România, iar între
acestea, figura cea mai proeminentă a fost Pantelimon Halippa. În 1908 vine în România și cu
sprijinul lui Constantin Stere, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie la Universitatea din
Iași, primind și bursă pentru studii. În această perioadă, a colaborat la publicațiile precum
„Viața Românească”, „Arhiva din Iași”, „Revista științifică V. Adamachi”, semnând cel mai
adesea cu pseudonimele PH Basarabeanu sau P. Cubolteanu. Un rol important pentru
activitate sa viitoare l-au avut contactele realizate în mediile politice și culturale din România și printre personalitățile cunoscute se numără George Coșbuc, Octavian Goga, Iancu
Flondor.
În 1913, după absolvirea universității ieșene, Pantelimon Halippa revine la Chișinău și
cu sprijinul marelui patriot boierul Vasile Stroescu – publică împreună cu N. Alexandri revista
„Cuvânt moldovenesc”, devenind directorul acestei publicații, despre care afirma „Este
singura publicație săptămânală din Basarabia pentru poporul de jos care apare cu intenția de
al cultiva în sensul adevărat al cuvântului ”În acest timp, Pantelimon Halippa a
continuat să militeze pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acesteia
provincii cu România. Astfel, activitatea sa politică sa intensificat, iar în aprilie 1917,
împreună cu Vasile Stroescu, Paul Gore, Vladimir Herța și transilvăneanul Onisifor Ghibu, a
înființat Partidul Național Moldovenesc, care îl fixează în program autonomia Basarabiei, cu
dreptul de autodeterminare națională.
Pantelimon Halippa a făcut parte din Societatea Culturală Moldovenească reînființată
în 1917 și a participat activ la congresele preoților (13–19 aprilie 1917), studenților (20 mai),
învățătorilor moldoveni (20 – 25 mai) și țăranilor (21–24 mai).
A reprezentat, în vâltoarea evenimentelor revoluționare din Rusia, la Petrograd,
țărănimea basarabeană, tratând cu Kerenski, Lenin și Troțki, În vara anului 1917, sa aflat în
fruntea unei mici delegații de basarabeni care a avut o întrevedere cu VI Lenin, aflat în acea
vreme în clandestinitate, căruia ia prezentat situația din Basarabia, iar Lenin, ascultând cu
mare atenție, le-a spus basarabenilor: „Nu vă pierdeți vremea zadarnic pe aici, că nimeni nu
vă dă nimic. Guvernul Kerenski este pe poziția de a cădea, nu sunt bani nici pentru frontul de
luptă, dar să vă și mai dea ajutor, sau să vă puteți și restituie datoriile, – este exclus. Mergeți acasă și procedați așa cum vă dicționează interesul și momentul politic potrivit, dar în fața tuturor prin Sfatul Țării al vostru. În ceea ce privește deschiderea anului școlar de învățământ, adresați-vă
României de acolo, care vă poate ajuta în toate problemele voastre – și cu cadru didactic, și
cu manuale școlare ”.Pan Halippa și delegația Basarabiei s-au întors la Chișinău și au acționat
în direcția folosirii oportunităților oferite de revoluția rusă: au început să organizeze congrese
profesionale și politice, au votat rezoluții, au publicat prin gazete îndemnuri și manifeste. S-au
adresat Guvernului României pentru ajutoare, au organizat Congresul Ostașilor Moldoveni
(20–28 octombrie 1917), unde au atacat tendințele de rusificare existente, apelând la unitatea
tuturor românilor. La congresul militarilor, Pan Halippa a adresat cuvinte realmente
memorabile, în ovațiile sălii:
„Sunt nespus de fericit că am ajuns să urez în fața voastră floarea neamului nostru
moldovenesc. Frații mei! Veacuri întregi noi am umblat rătăciți unul de altul, de veacuri
întregi pe noi ne întind și ne dezbină vrăjmașii, de veacuri întregi pământul nostru strămoșesc
geme sub jugul străin și iată acum, după atâtea răzlețiri, după atâția ani de jale și suferințe,
ne-am strâns frații grămăjoară. … Frați ostași! În voi este toată nădejdea noastră. Țara se
îneacă în lacrimi și sânge. Vrăjmașii noștri stau la hotare – vrăjmași câtă frunză și iarbă la
spatele nostru și înăuntrul țării noastre, dar cei mai mari dușmani sunt în mijlocul nostru.
Acesta este neunirea! Frații mei, biruiți acest strașnic dușman și noi vom birui totul ”.
În anul 1918, Pantelimon Halippa era vârful de lance al curentului unionist, având o
contribuție esențială la acțiunile care pregătesc Unirea Basarabiei cu România. Activismul
său politic este relevant de înseși funcții și posturile pe care le-a ocupat în Sfatul Țării,
organul legislativ al Basarabiei, care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu Patria
Mamă. Astfel, în cadrul Sfatului, el a avut mandat validat de la 21 noiembrie 1917 până la 18
februarie 1919 și a îndeplinesc funcțiile de vicepreședinte (21 noiembrie 1917–25 noiembrie
1918), președinte (25 noiembrie 1918–18 februarie 1919). După ce Sfatul Țării a votat Unirea
Basarabiei cu România, Pantelimon Halippa a făcut parte, împreună cu dr. Daniel Ciugureanu,
Ștefan Ciobanu și Ion Pelivan, din delegația care a dus la Iași proclamația Unirii Basarabiei cu
România.De asemenea a luat parte la adunările de la Cernăuți (28 noiembrie 1918) și de la
Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a românilor din
Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș cu România.
Din funcția de președinte al Partidului Țărănesc din Basarabia militează pentru
fuziunea cu Partidul Țărănesc care va dobândi, astfel, o organizație deosebită de puternic și
influentă în Basarabia cu anul 1921.
Între cele două războaie mondiale, Pantelimon Halippa a deținut mai multe funcții,
care au marcat o carieră politică excepțională: ministru secretar de stat pentru Basarabia în
guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919–13 martie 1920), ministru al
Lucrările Publice în guvernul prezidat de Barbu Știrbei (4–20 iunie 1927), ministru al
Lucrările Publice și Comunicații în guvernul Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928–7 iunie
1930), ministru al Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale în guvernul Iuliu Maniu (13 iunie
1930–10 octombrie 1930), apoi ministru de stat în guvern Mironescu (10 octombrie
1930–18 aprilie 1931, Vaida (11 august 1932-19 octombrie 1932), Maniu (20 octombrie
1932–13 ianuarie 1933), Vaida (14 ianuarie 1933–13 noiembrie 1933), precum și senator și
deputat în Parlament (1918–1934).
Pantelimon Halippa a urmărit neîncetat propășirea culturală a Basarabiei, fiind unul
din întemeietorii Universității Populare din Chișinău, al cărei consiliu la condus, instituția
fiind inaugurat la 18 februarie 1918.El a întemeiat, de asemenea, Conservatorul
Moldovenesc, Societatea Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, Societatea de Editură și
Librărie „Luceafărul” din Chișinău (1940). De asemenea, Academia Română îl primește în
rândurile sale, la 15 octombrie 1918, ca membru corespondent, iar statul român la decorat cu
ordinele: Ferdinand I în grad de Mare Ofițer; Coroana României în grad de Mare Cruce;
Serviciul Credincios în grad de Comandor; medaliile: Crucea de Război. Pantelimon Halippa
a publicat și a condus revista „Viața Basarabiei” și ziarul cotidian omonim, editate de
Asociația culturală „Cuvânt moldovenesc”.
În a doua jumătate a anilor 30, Pantelimon Halippa sa integrat în frontul larg al
oamenilor politici și cărturarilor români care, peste barierele de partid, acționau unitar în lupta
împotriva fascismului, cuzismului și legionarismului, desfășurând o luptă intrasigentă pentru
apărarea valorilor autentice ale culturii române.
El a fost unul dintre lideri național-țărăniști care au protestat energic, prin scrisori
trimise Corpurilor Legiuitoare, împotriva notelor ultimative din 26 și 27 iunie 1940, transmise
de guvernul sovietic, prin care România era nevoită să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei.
Alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Mihail Popovici, dr. N. Lupu, Ghiță
Popp, Aurel Dobrescu, Sever Bocu, împreună cu Constantin IC Brătianu, Ioan Lupaș, Istrate
Micescu, Ion Pelivan, Gheorghe Gh. Mironescu, dr. Constantin Angelescu, Mihail Sadoveanu,
Traian Săvulescu, Gheorghe Ionescu-Sisești, Gheorghe Brătianu, Ion Petrovici, Octav
Onicescu, Constantin Rădulescu-Motru și alți oameni politici și de cultură, el a semnat, la 6
august 1940, un memoriu de protest împotriva revizionismului.
După aproape trei ani de speranțe românești, în primăvara anului 1944, regimul
sovietic de ocupație avea să fie, din nefericire, instalat iarăși în teritoriile strămoșești de la est de Prut. În aceste împrejurări dramatice, în martie 1944, sa încercat să se realizeze o amplă acțiune pentru „păstrarea nezdruncinată a unirii Basarabiei cu Patria-Mamă”, prin trimiterea în
străinătate a unor personalități politice și culturale basarabene, precum: Ion Pelivan, Pan
Halippa, dr. Petre Cazacu, Ștefan Ciobanu, Vladimir Cristi, Anton Crihan, Gheorghe Năstase,
Alexandru Boldur, Vasile Harea, Valeriu Ciobanu, Theodor Holban, Gheorghe Bezviconi,
Nichita Smochină și Ștefan Bulat.
În ziua de 24 august 1944, trupele sovietice ocupau Chișinăul, iar mai multe zile mai
târziu Uniunea Sovietică ajungând să stăpânească, din nou, teritoriile românești oferite de Hitler prin Pactul Molotov – Ribbentrop. Instaurarea regimului comunist prosovietic în
România a provocat mari suferințe fruntașilor basarabeni care jucăeră un rol de seamă în
realizarea Marii Uniri de la 1918. Dintre liderii mișcării de renaștere națională din Basarabia,
Pantelimon Halippa a avut poate destina cel mai frământat.În anul 1950, el a fost arestat și
închis timp de 2 ani la închisoarea din Sighet, iar în martie 1952 a fost predat organelor
sovietice, pe podul de la Ungheni pe Prut, de unde a fost dus la Chișinău. Aici a fost ținut
într-o închisoare a serviciilor de securitate, unde sa făcut ancheta în cursul căreia i s-au cerut
dovezi că Unirea Basarabiei cu România nu sa făcut legitim. S-au exercitat preziuni să
recunoască că a colaborat cu siguranță, cu serviciile secrete străine, că a complotat împotriva
statului sovietic prin formarea Comitetului de ajutor la refugiaților transnistreni.
Autorităților sovietice le trebuia ca unul din președinții primului Parlament al Basarabiei să
confirmă că Unirea Basarabiei cu România sa făcut ilegal, cu încălcarea drepturilor
internaționale, sub prezența armatei române, cu cumpărarea deputaților și multe insinuări de
acest gen, care ar justifica ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940. Este lesne de înțeles că
autoritățile sovietice urmăreau să obțină în acest fel argumente istorice, greu de contestat,
vizând legitimarea ocupării Basarabiei de către URSS
De fiecare dată, el a făcut referire la Partidul Național Moldovenesc, la Blocul Moldovenesc,
la Parlamentul Sfatul Țării, la Guvernul Basarabiei, la conducerea armatei naționale și la alte
instituții reprezentative pentru tânărul stat moldovenesc de atunci.Tribunalul Militar din
Chișinău la condamnat pe Pantelimon Halippa la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. De
aici a intervenit la Ambasada Republicii Populare Române de la Moscova, adresând
ambasadorului Iorgu Iordan memorii în care îl întreba: „De când Siberia a ajuns o colonie a
României, ca eu să fiu predat și ținut acolo, și nu în țara noastră? ”. În noul context al
destalinizării care a început în URSS, în anul 1955 a fost amnistiat și a insistat să se
întoarcă în România, deși conducătorii sovietici ar fi dorit ca el să rămână la Chișinău. Întors
în țară, în loc să fie adus acasă, a fost dus la Aiud, unde a mai stat la închisoare până în 1957,
fără nici o judecată, în pofida stăruințelor sale de ai se arata vină pentru care se află în
detenție.
În cele din urmă, Pantelimon Halippa a fost eliberat din închisoare și, ajuns în
București, și-a găsit familia într-un subsol dintr-o locuință străină din Str. Muzelor nr. 2.
Un mic sprijin a primit Pantelimon Halippa în această perioadă a Academiei
Română, care ia achiziționat o serie de studii și colecția de proverbe moldovenești, pe care le
strânsese din gura basarabenilor întâlniți în lagărele siberiene. După îndelungi eforturi,
Pantelimon Halippa a recăpătat dreptul de a locui în casa sa din str. Alexandru Donici nr. 32 și a redobândit dreptul la pensie, ca fost profesor și conducător la Universitatea Populare din
Chișinău.
La începutul anilor 60 el sa adresat liderului partidului comunist, Gheorghe
Gheorghiu-Dej, vrând să-i comunice că „în trecut între Basarabia și România există legături
culturale destul de frumoase, cu toate că politica țaristă urmărea rusificarea Basarabiei și vroia
să grăbească fenomenul de uitare între frații din dreapta și din stânga Prutului ”.
La 23 ianuarie 1967, el trimitea un memoriu lui Nicolae Ceaușescu, secretar general al
Partidului Comunist Român, în care făcea referiri la aniversarea Unirii Principatelor Române
și amintea că „tot în ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, conform principiului
autodeterminării popoarelor, proclamat de revoluția rusă, a votat independent Basarabiei în
unanimitate, cu asentimentul tuturor minorităților conlocuitoare. … Noi, românii basarabeni,
ne punem toată nădejdea că în sfârșit românii din Moldova de Răsărit se vor uni cu frații lor
de dincoace de Prut ”.Fiind în general„ nepublicabil ”în țară, Pantelimon Halippa nu a ezitat să
se adresează unor oameni politici și diplomați occidentali pentru a solicita să intervină în
susținerea cauzei Basarabiei. Astfel, în mai 1968, el a trimis un memoriu pentru general
Charles De Gaulle, președintele Franței, care efectua o vizită în România, iar în anul următor
sa adresat în scris președintelui american Richard Nixon, aflat de asemenea în vizită în
România.
În tot acest timp, Pantelimon Halippa na încetat sau clipă să spere în alegere
refacerii unității teritoriale românești, manifestând o preocupare permanentă pentru a
„Întreține focul viu” față de problema Basarabiei și Bucovinei.
Ca toți foștii oameni politici din perioada „burghezo-moșierească”, Pantelimon Halippa sa
aflat în atenția organelor de Securitate, respectiv, a compartimentului denumit prescurtat
„Partide politice”, după obiect de activitate, și care în anii ’70 –’80 se găsește în structură
Direcției a Ia (UM 0610) a Departamentului Securității Statului.
În custodia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității se află nu mai puțin de
25 volume consistente în cadrul fondului informativ 161960, privindu-l pe Pantelimon
Halippa (nume de cod „Basarab”) și care cuprind documentele ce atestă urmarea informației
realizat în perioada 1969–1979.
Ultimii ani de viață ai lui Pantelimon Halippa atestă atitudinea intransigentă a acestui mare
patriot, care nu a făcut nici un compromis în susținerea interesului național, inclusiv în
condiții în care regimul comunist din România devenea tot mai represiv. Elocvent în acest
sens este amplu memoriu pe care îl adresează lui Nicolae Ceaușescu, în 1977. După
expunerea detaliată a situației istorice și juridice a Basarabiei, Pan Halippa atrăgea atenția: „Nu avem dreptul să ne resemnăm, nici să-l am, când este vorba de sângele fraților noștri.
Nu putem face astfel de tranzacții cu nimeni. Nu putem să trecem sub tăcere adevărat vitale
pentru există neamului și țării noastre. «Complotul tăcerii» se va întoarce într-o zi
împotriva noastră ”.
Neobositul Pantelimon Halippa a continuat lupta pentru Basarabia românească până în ceasul
trecerii sale la Domnul, în noaptea de 30 aprilie 1979, la venerabila vârstă de 96 de ani.
Acest autentic Apostol al Unirii nu oferă modelul unei vieți exemplare a unui om iubit și
respectat pentru excepționalele lui calități, un democrat sincer și un aprig luptător pentru
întregirea neamului nostru românesc.
Autor: Prof. Archiudean Simion Dănuț,
Liceul Tehnologic ,, Grigore -Moisil ”Bistrița
BIBLIOGRAFIE:
1. Brădățeanu, V. – Portret Pantelimon Halippa, în Agenția de presă RADOR, 2018
2. Constantin, I. – Pantelimon Halippa neînfricat pentru Basarabia, Ed. Biblioteca
Bucureștilor, 2009
3. Stan, M. – Pantelimon Halippa – Omul care sa zbătut pentru o Basarabie oropsită,
Revista CULTURA, 2018
scoalaprietenilor.wordpress.com 